Mergi la CUPRINS-ul cărţii: „Ce este Oastea Domnului”

9. Armele pe care le foloseşte diavolul

Cu alcoolul câştigă diavolul cele mai multe suflete

Spuneam mai înainte că inima omului e ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi „asediatori“: Domnul şi diavolul. Am arătat pe larg cu ce fel de daruri vrea Domnul să câştige cetatea inimii noastre. Am scris pe larg despre darurile şi armele ce ni le dă Domnul pentru câştigarea şi păstrarea biruinţei noastre asupra Ispititorului.

Rămâne să spunem acum ceva şi despre armele cu care diavolul umblă să cucerească cetatea unui suflet. Precum spuneam, diavolul nu poate cuceri cu putere cetatea sufletului nostru. De aceea foloseşte fel de fel de meşteşuguri şi înşelăciuni.

Armele de luptă ale diavolului sunt multe şi diferite. „A mea este lumea aceasta“ – zicea diavolul, când L-a ispitit pe Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. Ale diavolului sunt toate poftele, plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei lumi. (În imaginea de la pagina 63 am arătat armele pe care le foloseşte diavolul). Cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, mânia, pizma, desfrânarea, lăcomia, minciuna, lenea şi celelalte ispite şi păcate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.

Cu ele – cu cele şapte păcate de moarte – umblă Satana să cucerească pe om şi să-l abată de la cele sufleteşti şi cereşti.

Dar dintre toate ar-mele are Satana una cu care face cele mai multe biruinţe: alcoolul. Satana e viclean mare. El ştie că puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi harul Duhului Sfânt. De aceea şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul. Cu duhul alcoolului face Satana prin lume cea mai cumplită năvală şi pieire sufletească.

Ţinând seama de lucrul acesta, vom stărui în cele ce urmează mai ales asupra alcoolului – arma cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce se dă pentru câştigarea sufletelor.

Mântuitorul a zis: „Temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă“ (Matei 10, 28). Un astfel de vrăjmaş care omoară şi trupul şi sufletul omului este alcoolul, duhul diavolului.

Alcoolul este arma cea mai puternică şi undiţa cea mai bună a diavolului.

Feriţi-vă de el!

↑ sus ↑

Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi din sticla de alcool

Biblia ne spune că, oarecând, şarpele diavol a înşelat pe strămoşii noştri cu un măr şi cu acest măr i-a atras în moarte trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a aflat un altfel de „măr“ cu care înşeală pe oameni şi-i atrage la moarte şi pieire. Acest „măr“ e sticla cu băutură. Diavolul pune şi această patimă în faţa omului, cu un măr mic: cu un păhărel de băutură. Patima beţiei se începe cu un măr, cu cel dintâi pahar şi sfârşeşte cu pieirea trupească şi sufletească. Mărul cu care a ispitit diavolul pe Adam şi Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.

Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi din sticla de alcool. De aici îşi îmbie „mărul“. Vai de cei ce se lasă înşelaţi!

Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfârşite răutăţi trupeşti şi sufleteşti pentru neamul omenesc. Aşa-i şi sticla cu băutură, un izvor de răutăţi: sudalme, bătăi, omoruri, desfrânări etc… Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam şi Eva frumos la vedere şi dulce la gustare, dar pe urmă amare au fost roadele lui. Aşa-i şi băutura, precum zice Sf. Scriptură: „Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin! Dacă ochii tăi vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite, vei fi ca unul care stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful unui catarg… “ (Pildele lui Solomon 23, 31–34).

Din sticla de alcool, şarpele-diavol muşcă de moarte trupul şi sufletul omului. Cu ajutorul alcoolului, şarpele-diavol bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.

Fugiţi de alcool, ca de şarpele ce muşcă de moarte!

↑ sus ↑

Ce a cerut diavolul…

În ţările Răsăritului, circulă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face diavolul cu ajutorul alcoolului.

Diavolul se întâlni odată, într-o pădure, cu un om şi îi zise: – Am să te omor, sau numai aşa îţi mai las viaţa, dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi.

„Ce să fac?“ – îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a crescut, e cu neputinţă. Să bat pe soră-mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa. Şi s-a coborât omul în sat, a tras la o cârciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar, mergând acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei de acasă şi, îngroşându-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorât pe tatăl său.

Cu adevărat alcoolul şi beţia sunt un izvor de rele şi fărădelegi!

↑ sus ↑

Un război pustieşte omenirea…

Războiul cel mare a fost o nimica toată faţă de un alt mare război şi prăpăd pe care îl fac diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor. Acest război îl arată desenul alăturat. În fruntea acestui război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea. Le râde barba de bucurie, văzând că au „muniţie“ destulă şi soldaţi destui (crâşmari), care bagă mereu gloanţe în „tun“. Cu acest război aprinde diavolul satele şi oraşele şi face cumplite pustiiri, cum se vede în imagine. Pe urma acestui război rămâne prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, bătăi, omoruri, desfrânări, sudalme, hoţii etc. etc. S-a făcut socotea-la că băutura omoară într-un singur an atâţia oameni câţi a omorât războiul cel mare în patru ani. Iar sufletele omorâte, acelea, încă pe dea-supra, pierdute pe veci.

↑ sus ↑

Un sat bombardat

Iată mai jos o pildă mult grăitoare din cele multe-multe.

Într-o comună fruntaşă, lângă Orăştie, s-au băut în anul 1924 băuturi în preţ de două milioane şi jumătate de lei. Atâta prăpăd de băutură a lăsat urme grozave. „Azi, în acest sat, statistica spune că sunt 24 de muţi şi surzi şi 74 de hăbăuci (tâmpiţi), şi sănătatea oamenilor scade văzând cu ochii“.

Oare nu sunt aceştia nişte invalizi din războiul cel groaznic pe care îl fac diavolul şi moar-tea cu ajutorul băuturilor? Sunt pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi. Şi-apoi, oare, câţi rămân invalizi cu sufletul pe urma acestui groaznic război?

În America, Anglia şi în alte ţări înaintate, oamenii şi statul au început un adevărat război împotriva băuturilor şi beţiilor. O ofensivă trebuie să pornească şi în ţara noastră, unde avem su-te de mii de crâşme şi mii de fabrici care fac mereu „muniţie“ (spirt, rachiu etc. ) pentru războiul diavolului. E plină ţara cu băuturi false. Acestea cel mai mult rod vlaga poporului.

↑ sus ↑

O jumătate de milion de cârciumi avem în ţară, faţă de 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli

Statistica ţării arată un lucru înspăimântător. În ţara noastră sunt 500 de mii de cârciumi, socotite la un loc toate cârciumile, bodegile, hanurile, restaurantele, adică toate felurile de localuri unde se vând băuturi alcoolice. Faţă de acest număr îngrozitor, sunt, în toată ţara, 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli. Grozavă cumpănă! Împărţite crâşmele, după numărul locuitorilor ţării, tot la 165 de suflete (cam la 36–40 de case) revine o cârciumă. Nici o altă ţară din lume nu stă atât de bine cu mulţimea cârciumilor, ca noi. Cu adevărat azi-mâine ni se va zice ţara cârciumilor.

↑ sus ↑

Se beau zece miliarde de lei pe an

Statistica ţării arată că în anul 1924 s-au băut băuturi în preţ de 11 miliarde (11 miliarde fac 11 mii de milioane). De 6 miliarde s-a băut spirt şi ţuică, adică băutura cea mai otrăvitoare. Şi în ceilalţi ani a fost tot cam aşa. Se beau la noi pe an cel puţin 10 miliarde de lei. A treia parte din bugetul ţării (care este de 30 miliarde), se bea. Împărţită băutura pe numărul sufletelor, pe fie-care cap de om revin 49 litri de băutură, iar, în bani, 3520 lei. Ce lucruri minunate, ce de şcoli, biblioteci, spitale etc. , s-ar putea face cu atâta amar de bănet!

Unde sunt apoi şi celelalte pagube ce le fac atâta amar de cârciumi şi de băuturi? Alcoolul roade în sănătatea Neamului. Cârciumile sunt pline de băuturi false, care fac cumplite stricăciuni în sănătatea oamenilor. În Maramureş, pe la Braşov, Oradea s-au prins cârciumari care „întăreau“ rachia cu var, vitriol şi cenuşă.

Ce să mai zicem apoi de cumplitele stricăciuni ce le fac atâta amar de cârciumi şi băuturi în sănătatea sufletească a poporului? Tot ce clădeşte Biserica şi şcoala dărâmă cârciuma. Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma în Ziua Domnului, aşteptând să înghită pe oameni după ieşirea din biserică. Iese omul din biserica lui Dumnezeu şi intră în casa diavolului. Ah, ce prăpăd cumplit fac cârciumile şi băuturile! Ele sunt vrăjmaşul cel mare despre care a zis Mântuitorul că „omoară şi trupul şi sufletul omului“ (Matei 10, 28).

Popoarele culte din Apus au luat măsuri cu-minţi contra acestei mari primejdii. La noi însă, de ani de zile cârciumile au tot sporit mereu. Oare când îşi vor deschide ochii şi oamenii noştri şi statul nostru, să vadă primejdia ce ne ameninţă?!

↑ sus ↑

Alcoolul a stricat şi praznicele Domnului

Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat diavolul cu ajutorul alcoolului. Dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe Ziua Domnului şi praznicele Sale.

Biblia şi Biserica ne spun că ziua de odihnă este Ziua Domnului, dar diavolul sare astăzi şi răspunde că a lui e această zi. „A mea este şi ziua de sărbătoare – zice diavolul –, pentru că în această zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverile şi fac negustorii şi târguri, de unde nu lipseşte fiica mea, înşelăciunea. În această zi, se strâng oamenii să se fălească, să spună minciuni, clevetiri şi, mai ales, în această zi intră în casa şi «biserica» mea – în cârciumă – unde mă preamăresc cu sudalme, beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua Domnului e ziua mea – zice Satana –, pentru că în această zi îmi slujesc mie oamenii mai mult ca oricând“.

Ziua Domnului ar trebui să fie zi de laudă şi mărire lui Dumnezeu (aşa cum arată desenul de mai sus). În această zi, ar trebui să cânte cerul şi pământul (sau, mai bine-zis, şi pământul cu cerul): „Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El împăraţii pământului şi popoarele“… (Ps. 148). Dar, în loc de această cântare de mărire lui Dumnezeu, duminicile şi în celelalte sărbători răsună crâşmele, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile şi păcatele. O, ce nărav urât şi păgân am apucat noi creştinii de azi, că toate desfătările cele lumeşti şi de suflet stricătoare le facem duminica, în Ziua Domnului, în ziua sufletului!

Biblia ne spune că, odinioară, Antioh – împăratul păgân – a trimis pe căpitanul Apolonie să măcelărească pe locuitorii Ierusalimului. „Iar acesta venind în Ierusalim, s-a prefăcut a fi cu pace şi a aşteptat până în ziua cea sfântă de odihnă şi, apucând pe iudei în zi de praznic, a poruncit ostaşilor celor de sub ascultarea sa să se înarmeze. Şi pe toţi cei care au ieşit să privească i-au omorât şi, alergând prin cetate cu armele, multă mulţime au omorât“ (II Macabei 5, 25–26).

Această istorie este cu mare înţeles şi pentru noi, creştinii de azi. Şi diavolul, ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului şi atunci se sloboade cu oastea lui asupra creştinilor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sânge în sufletul lor. Cârciumile, uliţele, locurile de joc şi petreceri, în fiecare Duminecă şi sărbătoare, se stropesc cu sângele sufletesc al celor pe care Satana, cu oastea lui, i-a rănit şi i-a omorât.

↑ sus ↑

Diavolul îşi are şi el o armată a lui: armata băutorilor…

Diavolul îşi are şi el, între oameni, o armată a lui, armata băutorilor, armata celor biruiţi de patimi şi fărădelegi, armata celor biruiţi de ispitele diavolului.

O, cum sporeşte de bine această armată! Noi, cu Oastea Domnului, de ani de zile umblăm prin toată ţara, chemând pe oameni sub steagul Domnului Iisus, şi abia am aflat câteva mii de suflete, pe când diavolul strânge zeci şi sute de mii. Îndeosebi, vai! cât de grozav sporeşte armata băutorilor, armata beţivilor. Asta e cea mai puternică armată a diavolului. Şi Satana are grijă de ea să nu scadă.

Sunt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumile sunt tot atâtea cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumarii sunt cei ce strâng şi în-scriu mereu recruţi pentru armata cea neagră a băutorilor, a iadului.

Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi şi rezervişti noi, căci armata lui – armata beţivilor – îşi are şi ea pierderile ei. Zi de zi cad unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade beţivul doborât de ticăloşie trupească şi sufletească. Cade doborât de vrăjmaşul cel înfricoşat, de care zicea Mântuitorul că „omoară“ şi trupul şi sufletul omului (Matei 10, 28). Cade beţivul omorât de alcool, de duhul şi puterea Necuratului. Locurile celor ce cad trebuie umplute, şi ele se umplu repede. Din toate părţile sosesc recruţi noi pentru armata diavolului. Îi aduce cârciumarul şi îi pune la rând (cum se vede în desenul alăturat).

Îi râde dracului barba de bucurie văzându-şi armata crescând mereu.

Sunt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata diavolului. Cercurile de recrutare ale Satanei (cârciumile) gem de mulţimea celor ce se pregătesc să intre în armata acestuia. Ţărani şi muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrâni, învăţaţi şi proşti se înşiruie mereu în armata cea neagră a băutorilor, a iadului.

O, ce lucru înfricoşător se poate vedea în creştinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-şi dea viaţa şi sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru biruinţa iadului. Sunt pline satele şi oraşele de „creştini“ care cad şi mor moarte de „eroi“ şi „mucenici“ în armata diavolului, în armata beţivilor. Sunt pline satele şi oraşele de astfel de „mucenici“ care îşi dau sănătatea şi viaţa pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi biruinţa iadului.

Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv! Ia seama că asta e calea ce duce spre armata cea neagră a diavolului! Fugiţi şi feriţi-vă de el!

Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea cea frumoasă a Domnului, stă Oastea mântuirii sufleteşti, stă Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul Domnului. Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!

Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine ispita beţiei în armata diavolului? Ieşi, dragă suflete, ieşi îndată din această fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mântuirii tale sufleteşti!

↑ sus ↑

Ce spun Scripturile despre alcool şi beţie

„Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii“ (Pildele lui Solomon 23, 29–35). „Vai de cei ce, dis-de-dimineaţă, aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce, până târziu seara, se înfierbântă cu vin! Cei care doresc la ospeţele lor chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale“ (Isaia 5, 11–12). „Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare!“ (Isaia 5, 22). „Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept“ (Pilde 20, 1).

„Desfrânarea, vinul şi mustul iau minţile omu-lui“ (Osea 4, 11). „Vai de tine, ţară, care ai un copil rege şi căpeteniile tale benchetuiesc dis-de-dimineaţă“ (Eclesiast 10, 16). „Nu fiţi printre cei ce se îmbată de vin… , căci beţivul şi des-frânatul sărăcesc!“ (Pilde 23, 20–21).

Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: „Vin şi sicheră să nu beţi, nici tu şi nici fiii tăi… ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele necurate de cele curate“ (Levitic 10, 9–10).
„Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pier-zare, ci vă umpleţi de Duhul Sfânt (Efeseni 5, 18).
„Vinul şi femeile înşală pe cei înţelepţi“ (Sirah 19, 2). „Nu fi printre cei ce se îmbată de vin şi printre cei ce îşi desfrânează trupul lor, căci beţivul şi desfrânatul sărăcesc, iar dormitul mereu te face să porţi zdrenţe“ (Proverbe 23, 20–21). „Iară dacă acea slugă, rea fiind,… va începe să mănânce şi să bea cu beţivii, veni-va stăpânul slugii aceleia… şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor“ (Matei 24, 48–51).

„Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă“ (Romani 13, 13).

„Destul este că în vremurile trecute aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în des-frânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc“ (I Petru 4, 3–4). „Nu vă amăgiţi: nici des-frânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… , nici furii, nici lacomii, nici beţivii… , nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (I Corinteni 6, 9–10).

↑ sus ↑

Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti?

Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni.

Oastea Domnului se ridică şi cu întrebarea: Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti?

Vai, cât de mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. Sfinte sunt Tainele Bisericii, frumoase sunt slujbele noastre bisericeşti, frumoase sunt datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.

Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.

Spre pildă, la moartea şi îngropăcinea oamenilor, e prilejul cel mai potrivit de a trezi în suflete gândul veşniciei şi al mântuirii sufleteşti. Dar diavolul a avut grijă ca să înăbuşe acest gând. Căci pe la priveghiuri ce se întâmplă? Cele mai urâte lucruri! În cele două nopţi de priveghere se bea, se citeşte în „biblia“ diavolului cea cu treizeci şi două de foi (cărţile de joc), se tămâiază cu tămâia diavolului (tutunul), se fac tot felul de glume şi lucruri păgâneşti. Şi însăşi îngropăciunea e plină de alcool. De când eram preot la ţară ştiu cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paracliserul (crâsnicul) s-a îmbătat aşa de rău, încât a trebuit legat deasupra mortului pe car, altfel n-a fost chip să fie adus în sat.

Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără alcool şi fără datini păgâneşti. La privegherea ostaşilor adormiţi în Domnul – şi a al-tor fraţi creştini, pe unde vor fi chemaţi – ostaşii Domnului se roagă, citesc din Biblie şi din alte cărţi religioase, cântă cântări duhovniceşti şi pe-trec în adevărată priveghere.

Tot aşa, la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc slujba preotului cu cântările lor şi cu pe-trecerea lor cea duhovnicească.

Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu o dată, chiar în Sf. Biserică, la Taina Sf. Cununii, nuntaşii se prezintă morţi de beţi… iar încolo… beţii, bătăi, ba chiar şi omoruri.
Atât de mult s-a înrădăcinat acest rău, încât îşi închipuie oamenii, de multe ori, că nu se pot face slujbe bisericeşti fără alcool. De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un credincios care îmi zicea că ar face sfeştanie în casă, dar n-are… rachie… E silit să amâne sfeştania până va da Dumnezeu rod de prune şi rachie, să facă el atunci o sfeştanie „de cea mare“.

Ostaşii Domnului vor arăta, prin pilda lor, că slujbele bisericeşti şi datinile noastre bisericeşti n-au lipsă de alcool. Ostaşii Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni etc.

↑ sus ↑

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre datinile şi obiceiurile cele rele de la nunţi, ospeţe etc.

Mulţi îşi închipuie că lupta noastră e ceva nou, şi mai mulţi ne mustră spunând că suntem contra datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe Sf. Ioan Gură de Aur, ce ne spune despre acest lucru.

„Cinstită este nunta – zice Sf. Ioan Gură de Aur – însă la săvârşirea nunţilor se petrec atâtea fapte urâte, încât rămâi uimit văzându-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi cântece (de lăutari), amestecate cu cuvinte murdare şi beţii, şi ospeţe desfrânate, şi, cu un cuvânt, tot felul de lucruri urâte introduse de diavolul… Să nu-mi spui că aşa este obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun facă-se pururea.

Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti, ci, ceea ce au făcut cei din Cana Galileii, să facă şi cei ce iau acum soţii; să aibă, adică, pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum este cu putinţă aceasta să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, şi cântecele cele murdare, dacă versurile cele înverşunătoare, şi jocurile cele de ocară, şi pom-pa diavolească, şi tulburarea, şi râsul cel desfrânat, şi celelalte necuviinţe le vei scoate afară, atunci Hristos cu adevărat va veni înlăuntru împreună cu Maica Sa şi fraţii (Ioan 2, 2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea unora şi însărcinător, acestea sfătuind şi obicei vechi tăind. Însă nimic din acestea eu nu grijesc. Căci nu îmi trebuieşte darul cel de la voi, ci folosul vostru. Să nu-mi zică mie cineva că aşa este obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei nu aminti. Ci de sunt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de va fi, strică-l pe el; iar de nu sunt rele, măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi-l sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase nu au fost obicei vechi, ci scornirea oricărora sunt cele ce se fac aşa.

„Dar nimeni în sat – vei zice tu – nu a făcut a-şa!“ Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-te şi te fă începător al acestui bun obicei, ca şi cei de pe urmă să ia pildă! Şi de va râvni cineva şi va urma acest obicei, către cei ce vor întreba, vor avea a răspunde strănepoţii şi cei din strănepoţi cum că, cutare, el a adus această bună lege.“

↑ sus ↑

Ce spun canoanele?

Sinodul al VI–lea ecumenic, canonul 61, cateriseşte pe preoţii care „joacă la nunţi, sau privesc la jocuri şi glume“, iar „de se vor duce la nuntă pentru a binecuvânta masa, îndată ce vor intra lăutarii, să se scoale preoţii de la masa nunţii şi să plece de acolo“. Tot pentru acelaşi lucru, canonul afuriseşte şi pe mireni.

↑ sus ↑

O carte despre Alcool

În curând va ieşi de sub tipar marea carte a Oastei Domnului despre alcool

Au trecut zece ani de când luptăm cu Oastea Domnului contra marelui vrăjmaş care este alcoolul – duhul Diavolului. În lupta aceasta am dat mereu învăţături, pilde, chemări etc. În car-tea aceasta am pus numai pe scurt câte ceva din cele multe-multe.

Acum, toate aceste învăţături s-au strâns la un loc, s-au întregit, s-au revăzut şi ele vor ieşi într-o carte mare, intitulată «Alcoolul, duhul diavolului». Va fi cea mai mare şi mai minunată carte de combatere a alcoolismului din câte s-au scris în româneşte. Va fi cartea de căpetenie, înfăţişând marea luptă pe care Oastea Domnului a dus-o contra alcoolismului. Va fi cartea în care vom arăta că Oastea, prin puterea Evangheliei, a scos zeci de mii de suflete din ghearele beţiei, din pieire trupească şi sufletească. Va fi cartea ce va arăta că ceea ce n-au putut face în ţara aceasta medicii, conferinţele, şcolile, predicile – a făcut Evanghelia, a făcut o Mişcare prin care a suflat cu putere Vântul Cel Ceresc.

Cartea va avea şi peste o sută de imagini. Ea va fi cea mai grea lovitură ce s-a dat, în ţara a-ceasta, Diavolului–alcool.

Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă!

↑ sus ↑

Un alt păcat înfiorător – sudalma, contra căruia luptă Oastea Domnului

„Adevărat grăiesc vouă, că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică“ (Marcu 3, 28).

Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Ne spun aceste vorbe că sunt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le pedepseşte cu osânda de veci. Aceste păcate sunt cele ce ridică hulă împotriva Duhului Sfânt. Între aceste păcate se află şi sudalma, înjurăturile.

Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui Ceresc! În sute de locuri şi în su-te de feluri ne spune Scriptura cât de milos şi de iertător este bunul Dumnezeu. Sunt pline Scripturile de datornici iertaţi, de tâlhari mântuiţi, de fii rătăciţi primiţi cu ospăţ şi de alte tot atâtea pilde ale iertării şi milei dumnezeieşti. Mai mult chiar, Iisus a strigat şi de pe Cruce iertare pentru acei care băteau cuie în mâinile şi picioarele Sale.

Şi, iată, sudalma este un păcat căruia nu i se dă această iertare. Grozav trebuie să fie un aşa păcat! De ce oare?

De aceea, pentru că sudalma – înţeleg sudalma de cele sfinte – vatămă Dumnezeirea mai mult şi mai greu decât alte păcate. Ascultaţi numai şi gândiţi-vă mai de aproape la spurcăciunile ce le scoate suduitorul din gura sa şi veţi înţelege îndată de ce nu se iartă acest păcat.

Despre Satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi că el umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu.

Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor înjurături, îşi ridică mâinile şi privirea spre cer, ca şi când ar ameninţa pe Cineva de Acolo? El este – ca şi Satana – un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.

Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi şi din rândul creştinilor.

Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte păcate şi o face mai grea decât altele. Multe alte păcate face omul, silit de anumite porniri şi împrejurări. Fură omul din lipsă, minte ca să scape de ceva, jură strâmb ca să câştige ceva – suduie însă de buiestru şi de îngâmfat, suduie de prea sănătos, de prea tare şi puternic. Suduitorul este, aşadar, un batjocoritor al milei şi darurilor ce le are de la Dumnezeu, Tatăl Ceresc şi, de aceea, păcatul lui nu se iartă.

Sudalma este cuţitul cu care suduitorul, nesilit de nimeni, ci de bunăvoie, îşi înjunghie sufletul său, iar doi oameni ce se „suduie“ sunt doi ne-buni ce-şi omoară sufletul ziua la amiazi.
Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de înjurături, de acest păcat groaznic şi înfricoşat! Intră în Oastea Domnului şi te lasă îndată de acest nărav cu care îţi omori sufletul!

↑ sus ↑

Cu Oastea Domnului nu luptăm numai contra beţiilor şi sudalmelor

Am scris pe larg despre cele două mari păcate – beţia şi sudalma – cu ajutorul cărora Satana omoară atâtea suflete.

Ţinem însă şi aici să spunem îndată, cu tot apăsul, că Oastea Domnului nu luptă numai contra beţiilor şi sudalmelor. Sunt ele şi alte beţii, tot atât de rele ca beţia de alcool (mânia, trufia, pizma, desfrânarea, zgârcenia etc. ). Oastea Domnului e o Mişcare de curăţire, de înnoire şi de schimbare totală a vieţii celor ce intră în ea. Cu Oastea Domnului predicăm o renaştere sufletească, predicăm o schimbare din temelie a vieţii, predicăm o viaţă nouă.

„Nimeni nu pune petic nou la haină veche“ – a zis Mântuitorul (Marcu 2, 21). Oastea Domnului nu pune petice. Noi nu peticim, ci predicăm o haină nouă, o viaţă nouă.

Astă-vară, am văzut într-un sat o cârciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: „Aici se deschide şcoala“. Cârciuma era sub o transformare radicală. Îşi schimbase stăpânul. Trecea sub o stăpânire nouă. O dată cu această schimbare, îşi schimba şi chemarea ce o avusese. Dintr-o cârciumă plină de beţii şi păcate, se făcea o casă plină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea, o viaţă nouă începea în ea.

În această asemănare trebuie să fie şi cei ce intră în Oastea Domnului. Intrarea în Oastea Domnului înseamnă o schimbare din temelie a vieţii noastre… Înseamnă că viaţa noastră îşi schimbă stăpânul… Îşi schimbă rosturile şi chemările. Înseamnă că inima noastră se curăţă de toate spurcăciunile… . Un duh nou se sălăşluieşte în ea… Dezice arenda diavolului şi se face „lăcaş Duhului Sfânt“ (I Corinteni 3, 16).

Ce înfăţişare îngrozitoare ar fi avut şcoala de mai sus, dacă s-ar fi împărţit cârciuma în două: o odaie ar fi rămas şi pe mai departe cârciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în şcoală! Adică şi cârciumă şi şcoală sub acelaşi acoperământ…

O aşa grozavă înfăţişare sufletească ar avea şi Oastea Domnului dacă ar predica numai lăsarea beţiilor şi sudalmelor. O aşa grozavă înfăţişare sufletească au şi cei ce cred că se pot mântui alegând păcatele: debarasându-se de unele, şi ţinând pe altele. Nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24).

↑ sus ↑

Distrugeţi podurile!

O tactică de luptă ce s-a folosit şi se foloseşte în unele războaie este şi aceasta:

Când o armată începe ofensiva (înaintarea), distruge în urma ei toate podurile şi toate căile de retragere. De ce? Pentru ca soldaţii şi armata să ştie că nu mai este nici o cale de retragere; trebuie să meargă înainte, pe viaţă sau pe moarte.

Această tactică ne trebuie şi nouă în Oastea Domnului. Noi trebuie să distrugem toate „podurile“ ce ne mai leagă cu lumea!… Trebuie să distrugem toate căile de retragere în duhul lumii din care am ieşit!

Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Distrugeţi toate podurile ce vă leagă cu lumea! Zvârliţi-le în aer cu dinamita credinţei! Noi n-avem – şi nu trebuie să avem – decât o singură cale: – Înainte, spre biruinţă!

↑ sus ↑

Armele unui ostaş din Oastea Domnului

În epistola sa către Efeseni, cap. 6, Apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă Apostolul Pavel pentru un „bun ostaş al lui Hristos“:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului!… Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii! Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii! În toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale Vicleanului! Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu!“ (Efeseni 6, 11-17).

Să cercetăm puţin înţelesul acestor „arme“!

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu… !“, asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu dar şi ajutor de Sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noastre cele sufleteşti, duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi această luptă se poate câştiga nu-mai cu arme sufleteşti.

„Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul!“. Asta înseamnă că un creştin trebuie să fie înarmat, înainte de toate, cu adevărul Evangheliei. Un creştin adevărat trebuie să vadă lumea şi viaţa în lumina adevărului din Evanghelie. Diavolul este „tatăl minciunii“. El pune înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. El ne înfăţişează viaţa, ca o viaţă pe care trebuie „să o trăim“ în chefuri, în beţii, în pofte, desfătări lumeşti şi alte fel de fel de „da-tini“ şi năravuri de suflet pierzătoare. Faţă de această viaţă mincinoasă, Evanghelia pune via-ţa cea adevărată, pune viaţa în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie să o trăim.

Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptă-tor contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese de nimeni. El trebuie să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o şi ori în ce loc s-ar întâlni cu ea.

„Îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii… !“ Satana este şi un mare duşman al dreptăţii. El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptăţii şi în locu-i a pus strâmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al Domnului trebuie să fie şi un luptător pentru dreptate. Trebuie să fim între cei care însetoşează după dreptate şi să luptăm pentru izbânda dreptăţii.

„Încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii!“; asta înseamnă că lupta noastră şi viaţa noastră trebuie să se reazeme pe pământul cel tare şi neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea învăţăturilor din Evanghelie, a pierdut pământul de sub picioarele sale, a pierdut lupta contra Ispiti-torului.

„În toate, luaţi pavăza credinţei!“, asta înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită. Trebuie să avem o credinţă care duce la încredere desăvârşită în Dumnezeu, la ascultare întru toate de Dumnezeu şi la o predare a vieţii noastre întru totul lui Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă celui ce are o astfel de credinţă.

„Luaţi şi coiful mântuirii!“… asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus, spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi trăim şi trebuie să trăim prin darul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să avem siguranţa (nădejdea) şi în-crederea mântuirii noastre prin Jertfa cea Mare şi Sfântă a Mântuitorului. Noi trebuie să avem în-crederea şi credinţa nezguduite că „Sângele Lui ne-a spălat – şi ne spală – de orice păcat“ şi „prin Sângele Mielului biruim“ (Apoc. 12, 11) pe Ispititorul şi câştigăm biruinţa.

„Şi sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu“… asta înseamnă că pentru câştiga-rea biruinţei se cere şi darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Crucii. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Sabia Duhului Sfânt este şi Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, din Biblie, din Evanghelia Mântuitorului. Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har.

Acestea sunt armele pe care le recomandă Apostolul Pavel pentru un „bun ostaş al lui Hristos“. Cercetându-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprind toată taina şi toate învăţăturile mântuirii sufleteşti.

↑ sus ↑

Comanda noastră

– Dar, voi, ce fel de comandă aveţi? – întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe un ostaş din Oastea Domnului.

– Când am păşit în Oaste – răspunse ostaşul – Domnul ne-a comandat: Atenţie! Drepţi! La stânga-mprejur! (adică, lasă lumea!) şi Înainte, marş!“

Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: „Înainte, marş!“ după care va urma: „Pe loc repaus!“, când vom intra în Ierusalimul cel Ceresc, unde ne aşteaptă cununa Vieţii.

↑ sus ↑

După războiul cel intern va trebui să urmeze acum războiul cel extern: lupta noastră în lume pentru mântuirea noastră şi a altora

Am arătat până aici, pe larg, războiul Oastei cel intern, adică cel ce se dă înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Am arătat pe larg cum trebuie mai întâi să-l lovim pe Satana în câmpul nostru intern de luptă, în cetatea inimii noastre.

Urmează acum războiul cel extern, adică păşirea noastră la luptă în afară, în lume.

După ce am câştigat războiul cel intern, trebuie să păşim la luptă în lume şi pentru mântuirea altora şi pentru lărgirea hotarelor Împărăţiei lui Dumnezeu.

Între aceste două războaie – cel dinlăuntru şi cel din afară – este o strânsă legătură. Numai după ce în sufletul tău şi în viaţa ta eşti biruitor asupra păcatului, poţi fi biruitor şi în lume în lup-ta pentru mântuirea altora.
Alexandru Macedon a cucerit lumea, dar pe urmă a pierdut totul pentru că nu se cucerise mai întâi pe sine însuşi: era plin de patimi rele care l-au omorât la 34 de ani. Noi trebuie mai întâi să ne cucerim pe noi înşine, pentru ca să putem apoi cuceri şi pe alţii pentru Domnul.

În acest înţeles, urmează acum învăţăturile despre apostolatul laic, despre adunările Oastei.

↑ sus ↑

« Capitolul 8Capitolul 10 »

octombrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Sep    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR