Postări cu etichetele: ‘Libraria Cartea de Aur’

Iată noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!

Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.

La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă. Citeşte în continuare »

– Posteşti? Atunci dovedeşte-mi asta prin fapte!
– Ce fel de fapte? – mă întrebi.
– Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi un duşman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pizmui; dacă vezi o femeie frumoasă, n-o pofti în inima ta.

Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcat. Sfarmă lanţurile răutăţii (Isaia 58, 6), iartă semenului tău tot răul ce ţi-a făcut. Cel care posteşte, dar nu se lasă de păcate e ca acela care cu o mână zideşte, iar cu cealaltă dărâmă; e ca omul care acum se roagă lui Dumnezeu, apoi îl înjură şi îl blestemă pe aproapele.

Un vechi propovăduitor al Evangheliei zicea: Nici un folos nu este a pune ziduri şi şanţuri lângă cetate şi a nu păzi poarta prin care intră potrivnicul. Ce folos este a schimba mâncă­rurile şi a nu schimba năravurile rele? Ce folos este a se înfrâna de la bucate şi a nu se conteni de la pofte şi păcate, care totdeauna sunt urâte! Atunci trupul de bucate va fi gol, iar sufletul de păcate va fi plin; oamenii ne vor judeca de bine, dar Dumnezeu ne va socoti ca pe nişte osândiţi şi păcătoşi. Citeşte în continuare »

Am fost mai întâi în audienţă la Episcopia de la Alba Iulia de care depinde protopopiatul Câmpeni şi parohia Certege, cerând binecuvântarea şi ajutorul Prea Sfinţitului Părinte Episcop Emilian pentru comemorarea pe care o pregătisem. Am găsit toată înţelegerea şi bunăvoinţa şi ne-a promis tot sprijinul său, pe care într-adevăr ni l-a dat. I-am mulţumit respectuos P.S. Sale Episcopului Emilian atât înainte, cât şi după.

Am aranjat totul pentru ziua de 6 martie, când se împlineau 100 de ani de la botezul părintelui în biserica din Certege, fiindcă era duminică şi se putea face totul mai uşor. Citeşte în continuare »

Cornel Rusu, «Cuvântul, Cheie a Darurilor»

O dată cu topirea zăpezii şi dezgheţarea apei pe Dunăre, sloiurile de gheaţă au oprit vapoarele să ne alimenteze cu lemne, iar digul, slăbindu-se, a permis apei să inunde Delta – între braţele Dunării, Chilia şi Sulina, unde ne aflam.

După patru ani de la arestare, se formează primul lot de plecare acasă. Dintre fraţi, au beneficiat de această favoare Vasile Lavu, Cornel Silaghi, Simion Nicoară, Gheorghe Bregar, şi alţii.

Cu un an mai înainte, comandantul coloniei venea printre deţinuţi, dădea coli de hârtie, aranjase club dintr-o cameră, şi îndemna să se facă cereri de eliberare pe motivul că am fost reabilitaţi.

Văzând cererea fratelui Lavu m-am întristat foarte. Când veni rândul meu, juristul, care era tot dintre noi, mă îndemna să scriu că m-am reabilitat. Am răspuns: Citeşte în continuare »

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere…

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.

Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.

Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă… Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele… Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea… Citeşte în continuare »

În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

– Cum te numeşti?

Îmi spusei numele.

– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.

În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. Citeşte în continuare »

…în 12 februarie 1974, am fost luat şi dus din nou sub escorta miliţianului la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăşi de la căpătâiul meu traista gata de zece ani mereu, în orice vreme – şi am plecat!

Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii Părintelui Iosif şi despre toată activitatea frăţească din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m‑a întâmpinat tăios:

– Iar ai venit cu bagajul?

– Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?

– Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte!

L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere şi i-am răspuns:

– Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii… Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front… Citeşte în continuare »

… într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

– Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Citeşte în continuare »

Reamintim și anul acesta faptul că toți cei care depun la termen declarațiile de venit au posibilitatea să redistribuie 2% din impozitul pe care îl datorează statului către o asociaţie non-profit.

DIRECŢIONEAZA 2%
DIN IMPOZITUL PE VENIT

CĂTRE ASOCIAŢIA MISIONARĂ “OASTEA DOMNULUI”
DIN CADRUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Termenul de depunere: 25 mai 2017

Citeşte în continuare »

Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într‑adevăr, foarte grav.

Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul…

Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.

Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el.

Trupuşorul i se topea, parcă văzând cu ochii, în marile temperaturi care nu‑i mai scădeau.

Am alcătuit atunci, împreună cu fratele Titus, în grabă, numărul viitor din foaie – cel pentru 1 februarie 1947 – şi ne-am pregătit pentru orice lovitură. Citeşte în continuare »

Nu exisă nicăieri un sfârşit pentru nimic – există numai o trecere de la o stare la alta, dintr-un loc în altul, dintr-o vreme în alta.

Nici timpul nu se sfârşeşte, ci numai trece dintr-un an în altul, dintr-un secol în altul, dintr-un mileniu în altul, dintr-o eră în alta.

Nici omul nu se sfârşeşte, ci numai trece dintr-o existenţă în alta.

Nici istoria nu se sfârşeşte. Nici lumea nu se sfârşeşte. Nimic nu se sfârşeşte, ci numai toate trec dintr-un fel în altul, într-o eternă continuitate şi aşezare a tuturor la locul pentru care fiecare se pregăteşte şi la răsplata pentru care fiecare a lucrat. Citeşte în continuare »

În primul număr din anul II, se publicară aceste lucruri pe larg, în pagina întâi a foii «Lumina Satelor».
Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor, de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

Necazurile de azi se vor ţine de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos – suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.
Hotărăşte-te şi tu, cititorule, şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!… Citeşte în continuare »

Să Te slăvesc pe Tine, Cel veşnic Nepătruns,

al Cărui Nume Unic Ţi-l ţii în Tine-ascuns,

să Te slăvesc prin veacuri mereu mai fericit

– doar harfa mea sfârşeşte,

Tu însă n-ai Sfârşit!

 

Pe orişicâte-ntinderi Te-aş adora privind,

a Tale zări mai nalte şi largi în veci se-ntind;

mă duc cu Depărtarea urcând spre Infinit

– sfârşeşte Infinitul,

Tu însă n-ai Sfârşit! Citeşte în continuare »

Toată puterea asupra tuturor întâmplărilor din lumea văzută şi cea nevăzută este sub stăpânirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nimic nu se poate face şi nici nu se putea face nicăieri fără voia şi fără îngăduinţa Lui. Când a spus El: Mie Mi s-a dat toată puterea în Ceruri şi pe pământ (Matei 28, 18), Hristos Iisus, Domnul nostru, ne-a pus nouă o temelie veşnică. Oricine clădeşte pe ea credinţa şi mântuirea sa poate fi sigur că nici o putere n-o va mai clătina.

Pecetea Dumnezeului nostru este semnul proprietăţii Sale asupra acelora peste care s-a pus acest semn.

Am văzut odată la un târg o mare turmă de oi. Un număr dintre ele avea pe fruntea lor albă o cruce roşie. Când am întrebat pe cel ce la păzea de ce numai unele aveau acest semn, el mi-a răspuns: Citeşte în continuare »

O sfântă însemnare spune că atunci când Moise a primit pe muntele Sinai primele table ale legii scrise de degetul lui Dumnezeu, acele table erau dintr-o piatră unică în felul ei. Era un fel de piatră străvezie, cu scris nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru.

Şi scrisul cel de pe dinăuntru semăna cu o carte cu şapte peceţi, având multe semne necunoscute, iar peste ele era Chipul unui Miel înjunghiat…
Şi Moise I-a zis Domnului:

– Doamne, dar ce înseamnă aceste scrisuri necunoscute de pe dinăuntrul acestei cărţi cu şapte peceţi şi cine este Mielul Acela semănând cu mielul pascal pe care noi l-am înjunghiat în Noaptea Eliberării şi al cărui sânge ne-a salvat? Scrisul de pe dinafară îl cunosc. Cel de pe dinăuntru nu.
Ş Citeşte în continuare »

Slavă veşnică Ţie, Marele, Dulcele, Bunul şi Scumpul nostru Mântuitor şi Domn, Iisus Hristos, Care într-o zi ca asta ai deschis uşa cerului şi Te-ai coborât pe scara strălucită şi dulce a dragostei până în cel mai jos locaş din lumea noastră, spre a ne lumina şi mântui pe noi.

În urma Ta, pe aceeaşi uşă deschisă în cer s-au coborât îngeraşii din Dimineaţa Naşterii Tale şi lumina lor a strălucit celor mai chinuiţi dintre oameni, acelora care n-aveau nici casă şi nici somn – păstorilor săraci din câmpia Betleemului sfânt. Lor le-a fost vestită prima dată minunea credinţei, slava speranţei, triumful iubirii, prin Tine, dulce Iisus, drag Iisus, scump Iisus, minunat Mântuitor Iisus.

Şi în urma Ta, pe aceeaşi uşă deschisă de Tine în cer, s-a revărsat apoi şi se revarsă neîncetat spre noi toate nesfârşitele binecuvântări ale Tatălui Ceresc – şi toate numai pentru Tine, numai din pricina dragostei Tale, Preadulcele nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos. Citeşte în continuare »

În orice început de cuvântare, fiecare dintre noi avem o mare şi dumnezeiască datorie: să spunem Cuvântul Sfânt celor ce ne ascultă pe noi, întocmai cum l-am primit şi noi de la cei ce ni l-au dat nouă.

Să spunem copiilor noştri întocmai învăţătura care ne-au dat-o nouă părinţii noştri.

Să transmitem urmaşilor noştri exact bunurile ce ni le-au transmis nouă înaintaşii pe care îi urmăm.

Nici un popor din lume n-a putut să-şi păstreze fiinţa sa, unitatea sa, independenţa sa, identitatea sa, caracterul său fără această continuitate mântuitoare şi necesară.

Tradiţia noastră, sărbătorile noastre, familia noastră, credinţa şi învăţătura noastră, care sunt ca nişte rădăcini ale noastre înfipte în pământul şi în cerul nostru, ne hrănesc sufletul şi trupul nostru şi ne ţin prezentul şi viitorul nostru. Citeşte în continuare »

De dorul Tău, Iisus iubit,
în dragostea Ta arse,
şi inima spre Răsărit
şi faţa ni-s întoarse.
Iisus, Iisus, şi Te-aşteptăm
cum crinii-aşteaptă rouă,
privind spre ceruri, Te chemăm
cu mâinile-amândouă.

Treci peste anii viitori,
Iisuse drag, şi vină,
ne du mai sus, mai sus de zori,
spre Ţara de Lumină;
şi-n clipa când ni-i cununa
cu-a Slavei Tale Taine,
schimbaţi, ca Tine vom purta
a Păcii albe haine . Citeşte în continuare »

M-am întors să văd glasul care îmi vorbea… Şi când m-am întors am văzut şapte stele…

Cum să vezi un glas care îţi vorbeşte?

Aici este taina cunoaşterii adevărului. Trebuie să ştii să vezi glasul, nu faţa vorbitorului. Lăuntrul, nu afara duhului, nu înfăţişarea. Adevărul ascuns, nu cel arătat…

Faţa poate să înşele, căci feţe pot fi mai multe şi pot fi schimbate – dar glas nu poate fi decât Unul. Şi nu poate fi schimbat. După cum este scris: …Oile merg după El, căci Îi cunosc glasul (Ioan 10, 4).

Nu te opri niciodată la faţa unui vorbitor, ci mergi până la glasul lui.

Şi du-te pe glasul lui până la inima din care iese acest glas, pentru că este scris: din prisosul inimii vorbeşte gura. Citeşte în continuare »

Zilele de sărbătoare, zilele sfinte şi deosebite sunt zile ale Domnului, zile care trebuie închinate numai Lui, petrecute numai cu El, folosite numai spre slava lui Dumnezeu.

În zilele acestea trebuie să fim mereu în Duhul, adică într-o stare de păr­tăşie, de unitate şi de petrecere sfântă în Hristos şi în Duhul Său.

Citirea sau scrierea Cuvintelor Domnului trebuie să fie în aceste zile şi pentru noi ceea ce a fost pentru Sfântul Apostol Ioan când asculta şi scria ce-i spunea lui gura Domnului. Citeşte în continuare »

martie 2017
L Ma Mi J V S D
« Feb    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR