Postări cu etichetele: ‘Preot Cătălin VARGA’

Strategia duhovnicească a războiului lui Dumnezeu

             Un lucru este limpede din teologia Vechiului Testament cu privire la războaiele purtate de Dumnezeu prin poporul Său Israel. În primul rând, Domnul este strategul și războinicul (Ieș. 15,3; Jud. 5,5; 1Rg. 28,5-6; Ps. 34,1-3; Is. 42,13; Avc. 3,8-9), iar pregătirile de război sunt mai degrabă spirituale decât militare, adeseori chiar anulând tehnica clasică de război a luptei corp la corp[1] (Ios. 5,13-6,27). În al doilea rând, alianțele cu vecinii imorali sunt interzise, iar în majoritatea cazurilor, deznodământul războiului depinde direct de calitațile morale ale aliaților (cazul regilor Iosafat, Ohozia și Amasia), spune sfântul Nicolae Velimirovici[2]. Acest lucru deoarece Dumnezeu promite izbânda luptei, credinciosul trebuie doar să se încreadă în El, nu în aliații săi (Jud. 3,27; Ios. 1,6-9). În ultimul rând, luptătorii lui Dumnezeu trebuie să se păstreze sfinți și curați, aceasta deoarece misiunea lor duhovnicească de luptă împotriva păcatelor, îi separă de orice altă preocupare lumească (1Rg. 21,6; 2Rg. 11,11). Pe toată durata luptei, comandantul suprem trebuia să își pună toată nădejdea în Domnul, cel Care trimitea teroare sau panică (ebr. mehûmâh; hāmam) în tabăra adversă, demobilizându-i din interior[3] (Ios. 10,10; Jud. 4,15; 1Rg. 5,11 etc). Toată această teologie a războiului, deoarece, spune părintele Negoiță, Dumnezeu este stăpânul tuturor oamenilor, El este Regele tuturor popoarelor iar soarta tuturor semințiilor de Domnul depinde[4] (Iov 12,14; Prov. 21,1; Dan. 2,21). Citeşte în continuare »

Primul dintre păcătoși și harul Domnului Hristos

             Sfântul apostol Pavel, întru smerenia sa, întreaga viață s-a considerat cel mai nevrednic dintre apostoli, fiindcă el a prigonit sfânta Biserică, și multă tulburare a zămislit între creștinii primari (Gal. 1,13-14). Însă așa se comportă harul Mântuitorului cu cel mai nevrednic dintre misionari, încât îl preschimbă în cel mai vrednic și rodnic evanghelizator al istoriei bisericești de până azi. Nici unul dintre apostoli nu a întemeiat atâtea comunități creștine, ca sfântul Pavel, și totuși, el se vedea primul (gr. protos) dintre păcătoși. Citeşte în continuare »

Datorii sociale întru viața cea nouă

 

Datoriile sociale ale creștinilor născuți din nou, încep în apostolul de astăzi cel puțin, printr-o metaforă a îmbrăcării: „îmbrăcați-vă cu simțăminte de…” (vv. 12-14). Ideea intră în strânsă legătură cu dezbrăcarea de omul cel vechi supus patimilor, și îmbrăcarea cu omul cel nou, cel duhovnicesc care se înfrumusețează pe zi ce trece după Chipul Domnului Iisus (vv. 9-10). De aceea am spus încă de la început, că apostolul se adresează aici în special creștinilor născuți din Dumnezeu. Argumentația apostolului începe încă din 3,1 subliniată de conjuncția ei tradusă prin „așadar”, care are rolul de a le reaminti colosenilor, că au înviat împreună cu Hristos Domnul la o viață nouă, de aceea conduita lor socială trebuie să fie compatibilă cu această înviere duhovnicească de care au avut parte la sfântul Botez[1] (2,11-12). Citeşte în continuare »

De la întuneric spre Lumina Domnului Hristos

             Versiunea lărgită despre lumină și întuneric, din întreg capitolul 2, este rezumată aici în versetul 8 prin aceste două adverbe în greacă potè / nûn, pe care le traducem prin „erați / dar acum [sunteți]”, simbolizând permanenta lupta duhovnicească dintre întuneric și lumină. De asemenea, această expresie sugerează că harul sfântului Botez a fost deja primit, de aceea apostolul Pavel le reamintește creștinilor din Efes, despre implicațiile duhovnicești ale renașterii lor baptismale[1]. Și anume, ei trebuie să dea dovadă de nesfârșită bunătate, dreptate și adevăr, pentru ca mărturia lor de oameni renăscuți duhovnicește, să aibă ecou în lumea păgână în care trăiesc. Iar sfântul Pavel, întărește această viziune prin imperativul „ca fii ai luminii să umblați”, care ar trebui să constituie prioritatea noastră zilnică. Și nouă ni se amintește de fiecare dată la Sfânta Liturghie, că trebuie întreagă viața noastră să o închinăm Domnului, dacă suntem cu adevărat creștini ortodocși și ostași ai lui Hristos: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm[2]”. Citeşte în continuare »

Unitatea de credință este măsura tuturor lucrurilor

             Îndemnul la unitate adresat creștinilor din Efes, și prin ei tuturor creștinilor, poartă încă din deschidere o retorică bine articulată, sfântul Pavel mizând din start pe efectele persuasive ale tehnicii lui captatio benevolentiae. Adică o propoziție care să atragă la maxim atenția și bunăvoința încă de la început, și care să însumeze un argument forte al întregii argumentații[1]. Această captare a interesului cititorilor epistolei, este concentrată în cuvintele: „eu, cel întemnițat pentru Domnul”, care are rolul, spune sfântul Teofilact, de a-i rușina pe creștinii dezbinați din Efes de situația dată: apostolul Pavel este întemnițat pentru Hristos, iar ei în libertate, se ceartă și dezbină[2]. Tot un astfel de captatio folosește apostolul și în cuvântarea sa din Areopag, în fața marilor învățați din Atena, prin cuvinte ce atrag întreaga atenție și simpatie: „Bărbaţi Atenieni, văd din toate că sunteţi foarte religioşi” (FA 17,22). Citeşte în continuare »

Despre făptura cea nouă întru Hristos Iisus

 

Încă din capul acestei pericope se remarcă tristețea sfântului Pavel cu privire la unii creștini, care de frica prigoanei, îl leapădă pe Hristos și Evanghelia, dând curs prerogativelor creștinilor iudei care încă mai practicau Legea lui Moise cu specială referire la problema circumciziei, deși sinodul apostolic de la Ierusalim interzicea această practică (FA 15,1-21). În textul paralel din 3,3 apostolul îi ironizează pe acești creștini care și-au început viața duhovnicească sub călăuzirea Sfântului Duh, iar acum regresează spiritual dând o mai mare importanță tăierii împrejur decât harului Domnului Iisus. Verbul grecesc epiteléō folosit aici cu sensul de „a sfârși”, și care se mai regăsește în Rom. 15,28 sau 2Cor. 7,1 exprimă însăși ironia marelui apostol prin care subliniază pericolul lepădării Evangheliei în Galatia. Probabil că iudaizanții de aici prezentau „faptele Legii”, printre care și tăierea împrejur, ca pe un complement necesar credinței, iar supunerea față de Lege ca pe un stadiu superior al vieții creștine. Sfântul Pavel în schimb le arată că această supunere oarbă față de Lege înseamnă o decădere din har, din statutul onorant de „făptură nouă în Hristos[1]”. Citeşte în continuare »

Mântuirea se primește prin har dar se păstrează prin fapte bune

 

            Pericopa aceasta, dacă s-ar citi cu maximă transparență și sinceritate, ar rezolva conflictul iremediabil dintre teologia răsăriteană reprezentată prin Sfinții Părinți, care vorbesc despre rămânerea în mântuirea oferită nouă de Mântuitorul printr-o credință lucrătoare, activă; și teologia protestantă, reprezentată prin Luther, care insistă doar pe aspectul de gratuitate al harului, credinciosul nemaitrebuind să facă nimic pentru mântuirea sa, fiind de ajuns doar să creadă în Jertfa Domnului[1]. Citeşte în continuare »

Despre făptura cea nouă întru Hristos Iisus

 

Încă din capul acestei pericope se remarcă tristețea sfântului Pavel cu privire la unii creștini, care de frica prigoanei, îl leapădă pe Hristos și Evanghelia, dând curs prerogativelor creștinilor iudei care încă mai practicau Legea lui Moise cu specială referire la problema circumciziei, deși sinodul apostolic de la Ierusalim interzicea această practică (FA 15,1-21). În textul paralel din 3,3 apostolul îi ironizează pe acești creștini care și-au început viața duhovnicească sub călăuzirea Sfântului Duh, iar acum regresează spiritual dând o mai mare importanță tăierii împrejur decât harului Domnului Iisus. Verbul grecesc epiteléō folosit aici cu sensul de „a sfârși”, și care se mai regăsește în Rom. 15,28 sau 2Cor. 7,1 exprimă însăși ironia marelui apostol prin care subliniază pericolul lepădării Evangheliei în Galatia. Probabil că iudaizanții de aici prezentau „faptele Legii”, printre care și tăierea împrejur, ca pe un complement necesar credinței, iar supunerea față de Lege ca pe un stadiu superior al vieții creștine. Sfântul Pavel în schimb le arată că această supunere oarbă față de Lege înseamnă o decădere din har, din statutul onorant de „făptură nouă în Hristos[1]”. Citeşte în continuare »

Experiențele extatice sunt înveșmântate cu virtutea smereniei

 

Pericopa se deschide cu o mărturisire a marelui apostol despre un moment critic din viața sa, când Dumnezeu i-a scăpat viața cu ajutorul unei funii din mâna dușmanului său, dregătorul regelui Areta din Damasc (11, 31-33). Simbolistica funiei ca acțiune mântuitoare dintr-un anume necaz sinonim cu moartea, mai întâlnim și în cartea proorocului Miheia (2,5) sau a conducătorului Iosua (2,18), ambele țintind spre descoperirea măreției lui Dumnezeu. Vedem că marea descoperire a sfântului Pavel, experiența sa extatică vine în urma unor intense suferințe și privațiuni, este modul în care știe Dumnezeu să își răsplătească slujitorul credincios (FA 12,5-11). Citeşte în continuare »

Credința lucrătoare întru răstignirea duhovnicească

 

Apostolul din duminica aceasta face parte dintr-un context mai larg, care trebuie lecturat cu maximă trezvie duhovnicească, pentru a nu lăsa ispita să ne înșele prea ușor. Este vorba de renumitul incident din Antiohia (2,11-21), singura dispută dintre cei doi mari apostoli Petru și Pavel, surprinsă în paginile Noului Testament. Fraza cheie a acestei dispute este concentrată în jocul de cuvinte din versetul 14, unde apostolul Pavel critică dur fățărnicia apostolului Petru, care s-a lăsat prins în jocul divergențelor religioase dintre creștinii iudei și cei elini. Antiteza folosită de sfântul Pavel în acest verset (ethnikōs – ioudaikōs: “neamuri [păgâni] – iudei”), deschide firul argumentației pericopei noastre, care și ea este construită pe această antiteză dintre credința în lucrarea faptelor Legii, respectiv credința în Iisus Hristos care îl îndreptează pe om[1]. Citeşte în continuare »

Despre făptura cea nouă întru Hristos Iisus

 

Încă din capul acestei pericope se remarcă tristețea sfântului Pavel cu privire la unii creștini, care de frica prigoanei, îl leapădă pe Hristos și Evanghelia, dând curs prerogativelor creștinilor iudei care încă mai practicau Legea lui Moise cu specială referire la problema circumciziei, deși sinodul apostolic de la Ierusalim interzicea această practică (FA 15,1-21). În textul paralel din 3,3 apostolul îi ironizează pe acești creștini care și-au început viața duhovnicească sub călăuzirea Sfântului Duh, iar acum regresează spiritual dând o mai mare importanță tăierii împrejur decât harului Domnului Iisus. Citeşte în continuare »

Despre drepturile pământești ale unui apostol

 

Pericopa de față abordează cea mai importantă slujire a Bisericii, misiunea de apostol, pe care sfântul Pavel și-o arogă ca fiind o împuternicire divină (Gal. 1,12). La originea apostolatului stă întotdeauna chemarea Domnului față de cel care va fi trimis în lume să propovăduiască Evanghelia (cuvântul apostol provine din rădăcina grecească apostellō care înseamnă a trimite[1]), de aceea apostolul insistă asupra momentului convertirii lui de pe drumul Damascului, moment ce culminează cu primirea mandatului apostolesc din partea Mântuitorului Iisus (FA 9,3-6), pecetluind trimiterea sa cu însăși încreștinarea corintenilor (Dan. 9,24), “lucrul său întru Domnul” (9,1-2). Citeşte în continuare »

Apostolatul, o jertfă continuă întru zidirea Bisericii

 

Din pericopa de astăzi observăm că slujba apostolilor nu a fost deloc una comodă, ci din contră, expusă la tot felul de riscuri și privațiuni, la prigoniri și ostracizări, după cum Mântuitorul Însuși i-a înștiințat pe ucenici (In. 15,18-21). Sfântul Pavel vorbește în repetate rânduri despre suferințele sale pentru cauza Evangheliei (2 Cor. 6,8-10; 7,4; Ef. 3, 13; Col. 1, 24; 1 Tes. 1,6; 2 Tim. 2,10) însă pe un ton plin de nădejde, bucurându-se întru Duhul Sfânt că a fost învrednicit să sufere pentru Domnul Hristos (FA. 16,25). Ca slujitor (gr. leitourgos) al lui Hristos, după cum afirmă în Rm. 15,16 el are ca țintă aducerea neamurilor pe altarul Domnului Iisus, iar pentru ca aceasta să se împlinească, trebuie și el să se jertfească și să sufere, că nu este slujitor mai mare decât stăpânul său (In. 15,20), până ce Chipul Domnului Iisus va străluci în inimile ascultătorilor săi[1] (Ga. 4,19). Citeşte în continuare »

Păzirea adevărului de credință întru rodirea virtuților

 

Apostolul Schimbării la Față aparține ultimei epistole sobornicești redactată de sfântul Petru cu puțin timp înaintea morții sale (1,13-15), ea purtând și numele de epistolă testament[1], fiindcă sintetizează întreaga gândire teologică a apostolului, pe care o predă acum pentru ultima dată păstoriților săi. Pericopa de astăzi face parte dintr-un context lărgit în care se insistă pe nevoia părtășiei cu Dumnezeu (1,4) după ce în prealabil s-a inițiat lupta despătimirii (1,5-8), adică sinergia omului cu harul lui Dumnezeu – împreună lucrare ce-și găsește împlinirea în virtuțile amintite[2], căci nu se poate ajunge la taina unirii omului cu Bunul Dumnezeu decât la finele unui proces amplu de sfințire neîntreruptă prin practicarea virtuților[3]Citeşte în continuare »

Din robi ai fărădelegii, robi ai dreptății

             Iubiți frați și surori. Sfântul Apostol Pavel, în textul de față se adresează creștinilor din Roma care au fost deja botezați, de aceea întâi le amintește despre trecutul lor păcătos de dinaintea Botezului, ca mai apoi să-i îndemne să stăruiască întru harul nașterii de sus dobândită la Sfântul Botez, actualizându-l neîncetat prin fapte vrednice de sfințire (6, 20-22). Tot unor creștini botezați le atrage atenția dreptul Pavel și efesenilor când le scrie să se înnoiască continuu în duhul minții lor, îmbrăcându-se întru omul cel nou, zidit după sfințenia Domnului[1] (4, 17-24). Observăm din această scurtă privire asupra subiectului credinței, că sfântul Pavel niciodată nu îndeamnă spre o credință pasivă, după cum învață unii protestanți, ci ea este mereu vie, mereu activă, supusă zilnic unui examen critic al conștiinței de creștin născut la o viață nouă, a cărui unic atribut este prin excelență sfințenia (Levitic 19, 2). Citeşte în continuare »

Roadele îndreptățirii prin credință

             Iubiți frați și surori. Credința fără fapte moartă este în ea însăși ne spune apostolul Iacob (2, 26), iar apostolul Pavel insistă pe roadele Duhului care trebuie să caracterizeze viața oricărui credincios (Galateni 5, 22-23). Textul apostolului nostru (5, 3-5) rezumă această învățătură apostolică, insistând și el pe necesitatea rodirii faptelor bune ale credinței, fără de care nu există viață veșnică (1 Corinteni 6, 9-10). Viața unui creștin autentic trebuie să fie o viață de profundă asceză, de luptă cu patimile (1 Corinteni 9, 24-27), iar aceste semne ale lepădării de sine, sunt cele mai naturale roade ale îndreptării prin credință. Ce este această îndreptare prin credință amintită de sfântul Pavel? Citeşte în continuare »

Legea mozaică – cunoaștere nedeplină a Domnului

Iubiți frați și surori. Pericopa aceasta face referire exclusivă la Legea lui Dumnezeu dată lui Moise pe muntele Sinai, pentru ca poporul respectându-o, să rămână credincioși lui Yahweh. Cuvântul ebraic Torah tradus prin „Lege” derivă de la verbul Yarah care semnifică „a arăta cu degetul, a învăța”, redând ideea că Legea cuprinde normele ce aveau să reglementeze viața religioasă și morală a poporului lui Dumnezeu. Citeşte în continuare »

Suferința este taina privirii Golgotei întru dobândirea Împărăției

 

Iubiți frați și surori. Apostolul de astăzi ne vorbește despre suferințele îndurate de eroii Vechiului Testament, care au ars pe altarul suferinței de dragul Domnului, adânc încredințați în făgăduința izbăvirii lor de sub lumea patimilor. Virtutea dominantă a tuturor celor pomeniți de sfântul Pavel este credința în Dumnezeu, pentru păstrarea căreia au ales să plătească cu propria viață. Ei au avut cinstea de-a da mărturie despre adevăratul și unicul Dumnezeu YHWH (Ieșirea 3, 14) în mijlocul popoarelor păgâne care stăteau „în umbra morții” (Isaia 42, 7), pentru că porunca propovăduirii lui Dumnezeu era clară. Aceștia au fost chemați să devină martori (mucenici) ai Dumnezeului părinților lor[1] (Isaia 43, 10-12). Nu s-au plâns aceștia, n-au cârtit, decât cu unele excepții (Psalm 72, 2-5; Plângerile lui Ieremia 3, 1-18) fiindcă un astfel de gest necugetat era sinonim cu a-L face pe Yahweh Jireh (Cel Veșnic Care îngrijește) neputincios și a-L lipsi de însușirea dragostei și bunătății – fiindcă te lasă să suferi[2]. Citeşte în continuare »

Cincizecimea ioanină și cea de la Rusalii. Asemănări sau diferențe?

Iubiți frați și surori. Textul Noului Testament ne prezintă două momente total diferite ca timp al acțiunii, în care ucenicii și apostolii primesc Sfântul Duh, cel din Apostolul de astăzi, care se petrece la 50 de zile de la Paști și cel de la Sfântul Evanghelist Ioan 20, 19-23, care se petrece în seara Învierii. Problema care se ridică este următoarea: în care din aceste două momente istorice, primesc ucenicii Sfântul Duh? Răspunsul este în ambele momente, însă gradual. Vom detalia în cele ce urmează. Citeşte în continuare »

Discursul irenic al Sfântului Pavel în Milet

 

Iubiți frați și surori. Grăbindu-se spre a duce Bisericii din Ierusalim colecta inițiată spre ajutorarea materială a creștinilor marginalizați de aici, apostolul Pavel nu mai tranversează Efesul din rațiuni legate de timp, ci îi cheamă la Milet, un punct intermediar din cea de-a treia călătorie misionară, pe preoții și episcopii din Efes (Fapte 20, 17). Lor le rostește o înflăcărată cuvântare duhovnicească, eminamente pastorală, insistând pe dezvoltarea moștenirii lăsate de el, în special prin păzirea turmei de lupii cei răpitori ai eresurilor[1] (Fapte 20, 28-30). Citeşte în continuare »

decembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR