Postări cu etichetele: ‘Traian Dorz’

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere…

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.

Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.

Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă… Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele… Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea… Citeşte în continuare »

În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

– Cum te numeşti?

Îmi spusei numele.

– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.

În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. Citeşte în continuare »

…în 12 februarie 1974, am fost luat şi dus din nou sub escorta miliţianului la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăşi de la căpătâiul meu traista gata de zece ani mereu, în orice vreme – şi am plecat!

Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii Părintelui Iosif şi despre toată activitatea frăţească din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m‑a întâmpinat tăios:

– Iar ai venit cu bagajul?

– Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?

– Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte!

L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere şi i-am răspuns:

– Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii… Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front… Citeşte în continuare »

… într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

– Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Citeşte în continuare »

„Dintre cele şapte operaţii ale Părintelui Iosif, ultimele două, făcute în 1937, nu s-au mai închis. Până la moartea sa, cei doi fraţi, Popovici şi Opriş, care lucrau la administraţia şi librăria Oastei, îngrijeau zilnic de pansarea rănilor sale deschise şi sângerânde, înfăşurându-l cu vată, cu multă, multă vată. Era într-adevăr nevoie de aceasta, fiindcă sângele se prelingea permanent şi puroiul supura continuu din aceste răni nespus de dureroase şi de grele. La toate acestea, se adăugau acum şi noile eforturi cerute de munca grea a întocmirii foii. Numerele de Crăciun şi de Anul Nou trebuia să apară totdeauna într-un număr sporit de pagini şi cu un conţinut deosebit de frumos. Aceasta cerea o muncă uriaşă, în care părintele aducea partea cea mai mare şi mai grea. Dar o făcea cu toată pasiunea sufletului său care părea că se întăreşte şi creşte cu atât mai mare cu cât trupul slăbea şi se împuţina din zi în zi. Citeşte în continuare »

Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într‑adevăr, foarte grav.

Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul…

Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.

Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el.

Trupuşorul i se topea, parcă văzând cu ochii, în marile temperaturi care nu‑i mai scădeau.

Am alcătuit atunci, împreună cu fratele Titus, în grabă, numărul viitor din foaie – cel pentru 1 februarie 1947 – şi ne-am pregătit pentru orice lovitură. Citeşte în continuare »

Nu exisă nicăieri un sfârşit pentru nimic – există numai o trecere de la o stare la alta, dintr-un loc în altul, dintr-o vreme în alta.

Nici timpul nu se sfârşeşte, ci numai trece dintr-un an în altul, dintr-un secol în altul, dintr-un mileniu în altul, dintr-o eră în alta.

Nici omul nu se sfârşeşte, ci numai trece dintr-o existenţă în alta.

Nici istoria nu se sfârşeşte. Nici lumea nu se sfârşeşte. Nimic nu se sfârşeşte, ci numai toate trec dintr-un fel în altul, într-o eternă continuitate şi aşezare a tuturor la locul pentru care fiecare se pregăteşte şi la răsplata pentru care fiecare a lucrat. Citeşte în continuare »

Să Te slăvesc pe Tine, Cel veşnic Nepătruns,

al Cărui Nume Unic Ţi-l ţii în Tine-ascuns,

să Te slăvesc prin veacuri mereu mai fericit

– doar harfa mea sfârşeşte,

Tu însă n-ai Sfârşit!

 

Pe orişicâte-ntinderi Te-aş adora privind,

a Tale zări mai nalte şi largi în veci se-ntind;

mă duc cu Depărtarea urcând spre Infinit

– sfârşeşte Infinitul,

Tu însă n-ai Sfârşit! Citeşte în continuare »

Toată puterea asupra tuturor întâmplărilor din lumea văzută şi cea nevăzută este sub stăpânirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nimic nu se poate face şi nici nu se putea face nicăieri fără voia şi fără îngăduinţa Lui. Când a spus El: Mie Mi s-a dat toată puterea în Ceruri şi pe pământ (Matei 28, 18), Hristos Iisus, Domnul nostru, ne-a pus nouă o temelie veşnică. Oricine clădeşte pe ea credinţa şi mântuirea sa poate fi sigur că nici o putere n-o va mai clătina.

Pecetea Dumnezeului nostru este semnul proprietăţii Sale asupra acelora peste care s-a pus acest semn.

Am văzut odată la un târg o mare turmă de oi. Un număr dintre ele avea pe fruntea lor albă o cruce roşie. Când am întrebat pe cel ce la păzea de ce numai unele aveau acest semn, el mi-a răspuns: Citeşte în continuare »

O sfântă însemnare spune că atunci când Moise a primit pe muntele Sinai primele table ale legii scrise de degetul lui Dumnezeu, acele table erau dintr-o piatră unică în felul ei. Era un fel de piatră străvezie, cu scris nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru.

Şi scrisul cel de pe dinăuntru semăna cu o carte cu şapte peceţi, având multe semne necunoscute, iar peste ele era Chipul unui Miel înjunghiat…
Şi Moise I-a zis Domnului:

– Doamne, dar ce înseamnă aceste scrisuri necunoscute de pe dinăuntrul acestei cărţi cu şapte peceţi şi cine este Mielul Acela semănând cu mielul pascal pe care noi l-am înjunghiat în Noaptea Eliberării şi al cărui sânge ne-a salvat? Scrisul de pe dinafară îl cunosc. Cel de pe dinăuntru nu.
Ş Citeşte în continuare »

Slavă veşnică Ţie, Marele, Dulcele, Bunul şi Scumpul nostru Mântuitor şi Domn, Iisus Hristos, Care într-o zi ca asta ai deschis uşa cerului şi Te-ai coborât pe scara strălucită şi dulce a dragostei până în cel mai jos locaş din lumea noastră, spre a ne lumina şi mântui pe noi.

În urma Ta, pe aceeaşi uşă deschisă în cer s-au coborât îngeraşii din Dimineaţa Naşterii Tale şi lumina lor a strălucit celor mai chinuiţi dintre oameni, acelora care n-aveau nici casă şi nici somn – păstorilor săraci din câmpia Betleemului sfânt. Lor le-a fost vestită prima dată minunea credinţei, slava speranţei, triumful iubirii, prin Tine, dulce Iisus, drag Iisus, scump Iisus, minunat Mântuitor Iisus.

Şi în urma Ta, pe aceeaşi uşă deschisă de Tine în cer, s-a revărsat apoi şi se revarsă neîncetat spre noi toate nesfârşitele binecuvântări ale Tatălui Ceresc – şi toate numai pentru Tine, numai din pricina dragostei Tale, Preadulcele nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos. Citeşte în continuare »

În orice început de cuvântare, fiecare dintre noi avem o mare şi dumnezeiască datorie: să spunem Cuvântul Sfânt celor ce ne ascultă pe noi, întocmai cum l-am primit şi noi de la cei ce ni l-au dat nouă.

Să spunem copiilor noştri întocmai învăţătura care ne-au dat-o nouă părinţii noştri.

Să transmitem urmaşilor noştri exact bunurile ce ni le-au transmis nouă înaintaşii pe care îi urmăm.

Nici un popor din lume n-a putut să-şi păstreze fiinţa sa, unitatea sa, independenţa sa, identitatea sa, caracterul său fără această continuitate mântuitoare şi necesară.

Tradiţia noastră, sărbătorile noastre, familia noastră, credinţa şi învăţătura noastră, care sunt ca nişte rădăcini ale noastre înfipte în pământul şi în cerul nostru, ne hrănesc sufletul şi trupul nostru şi ne ţin prezentul şi viitorul nostru. Citeşte în continuare »

Ferice de cine îngrijeşte de cel sărac, a spus cândva omul acela care era după inima lui Dumnezeu. Căci omul cel milostiv va avea parte de milă.

Cel care se îndură de alţii va vedea veşnic Faţa plină de îndurare a lui Dumnezeu. Şi cine udă pe altul va fi udat şi el, fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după cum este inima lui. Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne. Cu cel drept Te porţi după dreptate. Iar cu cel nelegiuit Te porţi după nelegiuirea lui.

Cât vom trăi pe lume, să nu uităm aceste adevăruri! Citeşte în continuare »

De dorul Tău, Iisus iubit,
în dragostea Ta arse,
şi inima spre Răsărit
şi faţa ni-s întoarse.
Iisus, Iisus, şi Te-aşteptăm
cum crinii-aşteaptă rouă,
privind spre ceruri, Te chemăm
cu mâinile-amândouă.

Treci peste anii viitori,
Iisuse drag, şi vină,
ne du mai sus, mai sus de zori,
spre Ţara de Lumină;
şi-n clipa când ni-i cununa
cu-a Slavei Tale Taine,
schimbaţi, ca Tine vom purta
a Păcii albe haine . Citeşte în continuare »

M-am întors să văd glasul care îmi vorbea… Şi când m-am întors am văzut şapte stele…

Cum să vezi un glas care îţi vorbeşte?

Aici este taina cunoaşterii adevărului. Trebuie să ştii să vezi glasul, nu faţa vorbitorului. Lăuntrul, nu afara duhului, nu înfăţişarea. Adevărul ascuns, nu cel arătat…

Faţa poate să înşele, căci feţe pot fi mai multe şi pot fi schimbate – dar glas nu poate fi decât Unul. Şi nu poate fi schimbat. După cum este scris: …Oile merg după El, căci Îi cunosc glasul (Ioan 10, 4).

Nu te opri niciodată la faţa unui vorbitor, ci mergi până la glasul lui.

Şi du-te pe glasul lui până la inima din care iese acest glas, pentru că este scris: din prisosul inimii vorbeşte gura. Citeşte în continuare »

februarie 2017
L Ma Mi J V S D
« Ian    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR