Postări cu etichetele: ‘Traian Dorz’

1 – Adevãrat este cã sufletele unite cu Hristos şi despãrţite de pãcat şi de satana, înainteazã şi cresc frumos din bine în mai bine, din sus în mai sus, pânã ajung pãrtaşe firii Dumnezeieşti (2 Petru 1, 4).
2 – Dar tot atât de adevãrat este cã şi sufletele unite cu pãcatul şi cu satana şi despãrţite de Hristos, se prãbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rãu în tot mai rãu, pânã ce ajung pãrtaşe firii diavoleşti.
3 – Fie în bine, fie în rãu, nu existã o stare pe loc, ci o urcare ori o prãbuşire necontenitã.
4 – Pe cel bun, faptele lui bune de ieri, îl fac sã fie mai bun astãzi. Iar pe cel rãu, pãcatele lui de astãzi îl vor face sã fie mai rãu mâine. Citeşte în continuare »

Adevãrat, adevãrat, vã spun,
cã dacã grãuntele de grâu,
care a cãzut pe pãmînt,
nu moare, rãmâne singur;
dar dacã moare, aduce multã roadã.

Domnul Iisus a spus: Adevãrat, adevãrat vã spun cã dacã grãuntele de grâu, ajuns în pãmânt nu moare, rãmâne singur, dar dacã moare, aduce multã roadã.
Arãtând prin aceasta mai întâi cã dacã El nu ar fi primit sã moarã pentru mântuirea noastrã, ar fi rãmas pentru totdeauna în Slavã, dar pe totdeauna fãrã noi Acolo.
Ar fi rãmas fãrã Cruce, dar şi fãrã Bisericã.
Ar fi rãmas fãrã pãtimire, dar şi fãrã urmaşi. Citeşte în continuare »

– 1948 –

Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.

Un aer de primăvară veni şi în lagăr o dată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:

– Lista de eliberare! Lista de eliberare!… Citeşte în continuare »

Traian DorzSunt fericit, Iisuse, ca-n Seara Rugăciunii,
când pleacă Vânzătorul şi-Ţi mai rămân cei dragi,
– ce bine-i între-aceia ce n-au trădat nici unii,
cu ei primeşti putere spre tot ce-aştepţi să tragi

Mai sunt puţine ceasuri – şi Crucea o să-nceapa
tot iadul se frământă spre lupta-n clipa ei,
oştirile vrăjmaşe vin multe, ca o apă,
şi Mielul merge Singur cu unsprezece miei.

O, ceasurile sfinte trăite între-aceia
ce Ţi-au rămas alături în tot frumosul drum,
Ţi s-a-mpletit viaţa cu-a lor – din Galileia
şi dragostea lor dulce Ţi-e-alăturea şi-acum.

Curata lor iubire statornică şi sfântă
Ţi-e ca o oază dulce într-un pustiu amar
şi ca o-mbrăţişare când duhul se frământă,
– cu tot ce-Ţi iei de-acolo poţi merge spre Calvar. Citeşte în continuare »

Din arhiva www.Radio.OasteaDomnului.ro în lectura autorului, Traian Dorz:

Doamne-n săptămâna asta, grea a patimilor Tale
fă să-ţi suferim alături, când Tu sui a Crucii cale
Să simţim şi noi cum crucea ne apasă şi ne doare
Să simţim cum arde biciul peste sânge şi sudoare. Citeşte în continuare »

Vine-i vremea fiecui
ca să-şi ia răsplata lui
pentru fiece cuvânt
şi-orice pas de pe pământ.
Pentru orice rău făcut
şi ştiut, şi neştiut,
şi pe faţă, şi-n ascuns,
şi-ntrebare, şi răspuns,
şi cu faptă, şi cu gând,
şi spunând, şi nespunând.
Căci cunoaşte Cel de Sus
şi ce-ai spus – şi ce n-ai spus…

Vine-i vremea – şi-n curând –
fiecăruia, pe rând,
fie mort ori fie viu,
nici devreme, nici târziu,
fie drept ori păcătos,
fie sus ori fie jos,
fie bun ori fie rău,
oricui vine ceasul său,
ceasul său şi plata sa
fie bună, fie rea –
nici cel sfânt, nici cel stricat,
nimeni nu va fi uitat…

Duhul meu cel amărât,
şi-al tău ceas e hotărât;
inima mea cea plângând,
vine şi-al tău ceas curând;
numele meu cel hulit,
şi-al tău ceas e rânduit.
Vine-Acela ce-a văzut
tot ce-am spus şi ce-am făcut
şi El va plăti cinstit
şi ce-am zis, şi ce-am gândit,
şi mie cum am trăit,
şi celor ce m-au bârfit.

Traian Dorz

Fiecare să spună de-aproapelui său adevărul! asta este porunca sfântă.

Orice minciună fiind de la diavolul, este clar că oricine o foloseşte este un slujitor al tatălui minciunii. De aceea cel ce spune minciuni, prin aceasta, se judecă singur la osândă, fiindcă nu se îndreaptă, deşi ştie atât păcatul său, cât şi cuvântul osânditor. Şi, neîndreptându-se, el se pedepseşte singur, din cuvintele sale.

Fiindcă se ştie adevărul care spune: Din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37).

Osânda aceasta nu vine de la om, ci ca urmare a păcatului său.

Căci omul nelegiuit se înşală singur, fiindcă îşi închipuie că veşnic îi va merge aşa.

O, cum se înşală inima nelegiuită şi făţarnică a celui ce nu are nici dorinţa să se lase de păcat şi nici teama să nu se pretindă credincios – dacă nu este! Vai de cel ce nu are cinstea curajului de a se lăsa de predică – dacă nu se poate lăsa de păcat! Ci crede că Îl poate înşela pe Dumnezeu, despăgubin­du‑L prin vorbe de ceea ce Îl păgubeşte prin fapte. Citeşte în continuare »

Iată noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!

Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.

La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă. Citeşte în continuare »

Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşe­zate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.

Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie nea­părat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu‑ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?

Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s‑a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori. Citeşte în continuare »

Am fost mai întâi în audienţă la Episcopia de la Alba Iulia de care depinde protopopiatul Câmpeni şi parohia Certege, cerând binecuvântarea şi ajutorul Prea Sfinţitului Părinte Episcop Emilian pentru comemorarea pe care o pregătisem. Am găsit toată înţelegerea şi bunăvoinţa şi ne-a promis tot sprijinul său, pe care într-adevăr ni l-a dat. I-am mulţumit respectuos P.S. Sale Episcopului Emilian atât înainte, cât şi după.

Am aranjat totul pentru ziua de 6 martie, când se împlineau 100 de ani de la botezul părintelui în biserica din Certege, fiindcă era duminică şi se putea face totul mai uşor. Citeşte în continuare »

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere…

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.

Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.

Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă… Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele… Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea… Citeşte în continuare »

În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

– Cum te numeşti?

Îmi spusei numele.

– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.

În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. Citeşte în continuare »

…în 12 februarie 1974, am fost luat şi dus din nou sub escorta miliţianului la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăşi de la căpătâiul meu traista gata de zece ani mereu, în orice vreme – şi am plecat!

Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii Părintelui Iosif şi despre toată activitatea frăţească din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m‑a întâmpinat tăios:

– Iar ai venit cu bagajul?

– Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?

– Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte!

L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere şi i-am răspuns:

– Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii… Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front… Citeşte în continuare »

… într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

– Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Citeşte în continuare »

„Dintre cele şapte operaţii ale Părintelui Iosif, ultimele două, făcute în 1937, nu s-au mai închis. Până la moartea sa, cei doi fraţi, Popovici şi Opriş, care lucrau la administraţia şi librăria Oastei, îngrijeau zilnic de pansarea rănilor sale deschise şi sângerânde, înfăşurându-l cu vată, cu multă, multă vată. Era într-adevăr nevoie de aceasta, fiindcă sângele se prelingea permanent şi puroiul supura continuu din aceste răni nespus de dureroase şi de grele. La toate acestea, se adăugau acum şi noile eforturi cerute de munca grea a întocmirii foii. Numerele de Crăciun şi de Anul Nou trebuia să apară totdeauna într-un număr sporit de pagini şi cu un conţinut deosebit de frumos. Aceasta cerea o muncă uriaşă, în care părintele aducea partea cea mai mare şi mai grea. Dar o făcea cu toată pasiunea sufletului său care părea că se întăreşte şi creşte cu atât mai mare cu cât trupul slăbea şi se împuţina din zi în zi. Citeşte în continuare »

Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într‑adevăr, foarte grav.

Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul…

Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.

Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el.

Trupuşorul i se topea, parcă văzând cu ochii, în marile temperaturi care nu‑i mai scădeau.

Am alcătuit atunci, împreună cu fratele Titus, în grabă, numărul viitor din foaie – cel pentru 1 februarie 1947 – şi ne-am pregătit pentru orice lovitură. Citeşte în continuare »

Nu exisă nicăieri un sfârşit pentru nimic – există numai o trecere de la o stare la alta, dintr-un loc în altul, dintr-o vreme în alta.

Nici timpul nu se sfârşeşte, ci numai trece dintr-un an în altul, dintr-un secol în altul, dintr-un mileniu în altul, dintr-o eră în alta.

Nici omul nu se sfârşeşte, ci numai trece dintr-o existenţă în alta.

Nici istoria nu se sfârşeşte. Nici lumea nu se sfârşeşte. Nimic nu se sfârşeşte, ci numai toate trec dintr-un fel în altul, într-o eternă continuitate şi aşezare a tuturor la locul pentru care fiecare se pregăteşte şi la răsplata pentru care fiecare a lucrat. Citeşte în continuare »

Să Te slăvesc pe Tine, Cel veşnic Nepătruns,

al Cărui Nume Unic Ţi-l ţii în Tine-ascuns,

să Te slăvesc prin veacuri mereu mai fericit

– doar harfa mea sfârşeşte,

Tu însă n-ai Sfârşit!

 

Pe orişicâte-ntinderi Te-aş adora privind,

a Tale zări mai nalte şi largi în veci se-ntind;

mă duc cu Depărtarea urcând spre Infinit

– sfârşeşte Infinitul,

Tu însă n-ai Sfârşit! Citeşte în continuare »

Toată puterea asupra tuturor întâmplărilor din lumea văzută şi cea nevăzută este sub stăpânirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nimic nu se poate face şi nici nu se putea face nicăieri fără voia şi fără îngăduinţa Lui. Când a spus El: Mie Mi s-a dat toată puterea în Ceruri şi pe pământ (Matei 28, 18), Hristos Iisus, Domnul nostru, ne-a pus nouă o temelie veşnică. Oricine clădeşte pe ea credinţa şi mântuirea sa poate fi sigur că nici o putere n-o va mai clătina.

Pecetea Dumnezeului nostru este semnul proprietăţii Sale asupra acelora peste care s-a pus acest semn.

Am văzut odată la un târg o mare turmă de oi. Un număr dintre ele avea pe fruntea lor albă o cruce roşie. Când am întrebat pe cel ce la păzea de ce numai unele aveau acest semn, el mi-a răspuns: Citeşte în continuare »

O sfântă însemnare spune că atunci când Moise a primit pe muntele Sinai primele table ale legii scrise de degetul lui Dumnezeu, acele table erau dintr-o piatră unică în felul ei. Era un fel de piatră străvezie, cu scris nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru.

Şi scrisul cel de pe dinăuntru semăna cu o carte cu şapte peceţi, având multe semne necunoscute, iar peste ele era Chipul unui Miel înjunghiat…
Şi Moise I-a zis Domnului:

– Doamne, dar ce înseamnă aceste scrisuri necunoscute de pe dinăuntrul acestei cărţi cu şapte peceţi şi cine este Mielul Acela semănând cu mielul pascal pe care noi l-am înjunghiat în Noaptea Eliberării şi al cărui sânge ne-a salvat? Scrisul de pe dinafară îl cunosc. Cel de pe dinăuntru nu.
Ş Citeşte în continuare »

aprilie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mar    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR