Postări cu etichetele: ‘Traian Dorz’

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim niciodată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni. Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.
Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:
După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.
Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:

– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.

M-am îngrozit… Ochii lui, pe care şi înainte i-am privit de multe ori şi i-am văzut plini de blândeţe şi de bunătate, ca şi ochii moşului, acum parcă erau vii şi se uitau la mine supăraţi şi mustrători. M-am ascuns după bunica şi n-am îndrăznit să mai ies, să mă vadă. Citeşte în continuare »

Adevărata lumină este aceea care luminează faţa sufletului nostru şi care vine de la faţa lui Hristos. Lumina aceasta va da feţei noastre toată frumuseţea sfinţeniei sale.

Faţa omului are patru din cele cinci simţuri ale fiinţei sale:

Văzul – pentru care se folosesc ochii. Ochii celui înţelept sunt prevederea lui. Însuşirea de a vedea înainte, de a vedea bine, de a vedea cât mai departe şi cât mai multe. Astfel el va şti ce să facă şi ce nu. Unde să meargă şi unde nu. Ce să strângă şi ce nu.

Auzul – pentru care se folosesc urechile. Urechile celui înţelept sunt ascultarea lui. Ele îl vor îndruma să deosebească ce este folositor şi ce nu. Ce este curat şi ce nu. Ce este sănătos şi ce nu.

Mirosul, care îl îndrumă în deosebirea celor ce-l înconjoară. Îi arată ce este plăcut şi ce nu. Ce este înviorător şi ce nu. Ce este viu şi ce nu.

Şi gustul, care îi arată ce este hrănitor şi ce nu. Ce este dulce şi ce nu. Ce este bun şi ce nu. Citeşte în continuare »

În noaptea de 23 noiembrie, între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înştiinţat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M‑am mângâiat şi întărit nespus de mult cu această tainică şi duioasă înştiinţare, după cum făcusem şi în Săptămână Patimilor din 1960 în beciul Securităţii din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare… Dar eram încredinţat şi acum, ca şi atunci, că această casă va fi Casa mea cea de Sus. Şi mă pregăteam în linişte, cu lacrimi şi cu dor să merg la Acasa aceasta.

Zi şi noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cel mai bine în acest timp scurt datoria pe care mi-o simţeam, de trimis al Domnului aici în mijlocul acestor nenorociţi. Făceam tot ce omeneşte îmi era cu putinţă în acele condiţii, dar cu groază constatam că, în afară de cei trei condamnaţi pentru păcate mici, care se hotărâseră pentru Domnul în lungile mele stări de vorbă cu ei, toţi ceilalţi, vinovaţi de păcate mari, erau căzuţi atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simţeau nici un fel de mustrare de conştiinţă pentru păcatele lor şi nici o dorinţă după iertarea lui Dumnezeu, dar îşi manifestau o ură atât de violentă şi turbată faţă de Hristos şi Numele Său Sfânt, încât nu te suportau nici să le pomeneşti de El. Citeşte în continuare »

Pe voi lumea nu vã poate urî; pe Mine Mã urãşte pentru cã mãrturisesc despre ea cã lucrãrile ei sunt rele.

Câtã vreme predici numai, lumea nu te urãşte, dimpotrivã, te admirã, te laudã, sau chiar te iubeşte!
Câtã vreme nu te amesteci în viaţa oamenilor şi în treburile lor, spre a le arãta cã faptele lor sunt rele, cã starea lor este nenorocitã şi cã în felul cum trãiesc fãrã de Hristos, sunt pierduţi, atâta vreme tu eşti un predicator şi eşti un învãţãtor dupã poftele oamenilor (2 Tim. 4, 3).
Eşti un pãstor plãcut, eşti un povestitor ascultat, cãci le delectezi urechile cu lucruri plãcute…
Câtã vreme întreţii între oameni dulcea legãnare în amãgirea cã sunt foarte buni creştini, nemaiavând nevoie de nimic, cãci doar toţi fac aşa…cã dacã îşi îndeplinesc unele îndatoriri dinafarã, nu trebuie sã se mai gândeascã la nimic, cãci locul lor este bine asigurat în cer, – atâta vreme, fii sigur, nimeni nu se va ridica împotriva ta. Citeşte în continuare »

Duminică, 9 noiembrie, am primit de la fiica lui Titus această telegramă zdrobitoare:
„Tata mort, înmormântarea marţi.
Lia“.

Ceva ca o sabie aprinsă mi-a străpuns inima prin aceste cuvinte. E oare adevărat? Chiar atât de repede?

De aici mai departe voi scrie totul sub formă de jurnal, după însemnările mele:

Luni, 10 noiembrie 1975
Plec spre Sibiu cu ce voi putea găsi la îndemână. Ieri i-am dat telegramă fratelui Moise, să vină şi el. Aş vrea să-i înştiinţez măcar şi pe cei din Hunedoara şi din Simeria, dar cred că sibienii, care îi anunţă despre orice, îi vor anunţa şi despre aceasta. Măcar atâta vor face şi ei. Nu se poate să nu-i anunţe pe hunedoreni.
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns numai dimineaţa. Citeşte în continuare »

Dacã unde sunt doi puterea creşte când este vorba de mâini ori de umeri – atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi. Citeşte în continuare »

Hristos ne cere întâi inima, şi numai dupã aceea ne cere slujba noastrã. Cine face o slujbã fãrã inimã acela este un slujbaş netrebnic şi va face o slujbã netrebnicã, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru semenii sãi.

Unii au arãtat, dar alţii n-au arãtat încã ce poate face harul lui Dumnezeu prin cei ce-şi predau Lui toatã inima lor. În fiecare loc unde citim în Cuvântul Sfânt ori suntem într-un loc sfânt, ori într-o adunare sfântã, aceasta este totdeauna cea mai dintâi şi cea mai puternicã dorinţã şi cerere a lui Dumnezeu: – Fiule, dã-Mi inima ta! Dã-Mi toatã inima ta.
Inima omului are cel puţin trei compartimente – nu numai unul. Primul compartiment este cel al cuvintelor, este conştientul omului. Partea aceasta mulţi o aduc la Dumnezeu şi în acest compartiment mulţi Îl primesc pe Domnul. Vorbesc despre El şi Îi promit multe cu vorba. Citeşte în continuare »

Poruncile Iubirii sfinte sunt pentru noi eterne legi
ce trebuie de noi ştiute, iubite şi păzite-ntregi,
că-n ele este adevărul – la început atât de-ascuns –
dar care dragostea ni-l face apoi tot mai frumos pătruns;
ferice, fiul meu, de tine, a’ lui porunci când le iubeşti
şi care cu întregul suflet le cercetezi şi le-mplineşti. Citeşte în continuare »

A trecut apoi toată luna iulie fără să mai urmeze nimic după procesul nostru din ziua martiriului celor doi Apostoli, Petru şi Pavel.
Între timp, am luat parte la nişte frumoase nunţi frăţeşti la care fusesem invitat mai stăruitor. Dintre aceste nunţi, două au fost mai deosebite: una în judeţul Timiş, iar alta, la sfârşitul lunii, în judeţul Caraş-Severin. La fiecare dintre aceste nunţi participaseră cam câte două mii de fraţi şi surori şi se petrecuseră nişte lucruri destul de însemnate, la care se cerea neapărat să fiu de faţă…
Tot acolo şi atunci am auzit că începuseră să fie arestaţi şi unii dintre fraţii care fuseseră judecaţi în acelaşi proces cu mine. Întâi fratele Roşianu din Sibiu, apoi fratele Lucian din Alba Iulia.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunţi, când mă aşteptam să vină şi arestarea mea, în dimineaţa zilei de 3 august, iată că într-adevăr miliţianul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Citeşte în continuare »

De ziua acestor Rusalii, care în acest an se sărbătorea în 26 iunie, hotărâsem cu câţiva fraţi şi surori un parastas cu daruri, colăcei şi lumânări la mormântul părintelui. După bunul şi străbunul nostru obicei. Era şi o datorie a noastră creştinească faţă de memoria părintelui nostru şi a celor din familia lui şi a noastră, dar şi respectarea unui procedeu frumos şi biblic, după cum spune la Matei 10, 42 şi la Marcu 9, 41.

Am hotărât deci cu aceşti fraţi şi cu familia trupească – urmaşii Părin­telui Iosif: Jenica, văduva lui Titus, şi Cristina şi Iulia, fiicele ei – să ne pregătim pentru o rugăciune deosebită, che­mând şi pe părintele locului, care, împreună cu alţi fraţi preoţi din Oastea Domnului, să facă slujba obişnuită de rugăciune la mormânt la încheierea programului adunării frăţeşti. Cam după ora douăsprezece. La această slujbă noi, toţi cei prezenţi, vom însoţi cântările preoţeşti cu glasurile şi cu lacrimile noastre. Se obişnuieşte, cum am spus, ca în aceste ocazii să se dea celor prezenţi, în numele omului neprihănit în memoria căruia se face rugăciunea aceasta, câte o pâinişoară şi o lumânare care se aprin­de în timpul slujbei, ca un simbol al participării noastre la rugăciunea şi reculegerea aceasta. Citeşte în continuare »

Să nu ne mai îndoim nici unii şi niciodată de izbânda şi viitorul acestei sfinte Lucrări!… Domnul a înfiinţat-o – şi nimeni n-o va mai putea desfiinţa. Domnul o conduce – şi nimeni nu o va mai putea opri. Domnul o apără – şi nimeni nu o va putea nimici. Despre noi ne vom putea îndoi, dar despre ea nu.

Se spune că la sfârşitul vieţii sale, Moise, profetul Domnului, a fost dus de Domnul pe muntele Nebo şi de acolo, Domnul, arătându-i de departe Canaanul, i-a zis:

– Poporul tău va ajunge şi va intra acolo, dar tu nu vei intra. Citeşte în continuare »

În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, dar altfel decât cea din urmă cu ani.

În camere se primeau ziare şi cărţi… Slujbaşii închisorii se purtau altfel… Eram scoşi din când în când în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme.

Aşteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau, ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întâlnim cu unii dintre ceilalţi fraţi şi cunoscuţi de care eram despărţiţi prin celule, de luni şi ani…

Deşi eram scoşi pe celule, fiind împinşi şi strigaţi din toate părţile de către gardienii care ne supravegheau, totuşi, trecând unii pe lângă alţii, în marea mişcare ce se făcea, ne puteam strecura cu un rând sau două mai înainte sau mai înapoi, lângă cei pe care îi căutam. Până ce eram despărţiţi sau până ce se termina filmul, noi aveam un timp scump să stăm de vorbă. Citeşte în continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

[…]E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei.

Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit… Citeşte în continuare »

O, când Hristos vã cheamã, când El vã lumineazã
voi tineri, duceţi pacea în locul urii crunte
şi fiţi mereu nainte, cununa vã urmeazã! –
chemarea voastrã-i munca şi locul vostru-i frunte! Citeşte în continuare »

Dupã alt timp de pregãtire, pe ziua de 13 iunie, am plecat însoțit de acasã, de astã datã, de fratele Sandu, spre împlinirea uneia dintre cele mai fericite misiuni, la Episcopia de la Galați. În aceastã vizitã voi avea, dupã treizeci de ani, o altã confruntare cu IPS Antim Nica, atunci, în 1956-1958, dânsul fiind șeful Permanenței Sfântului Sinod la București, iar acum Arhiepiscop la Galați… Era singurul care mai trãia dintre cei cu care avusesem confruntarea cea grea de atunci și la care iatã cã iarãși trebuie sã merg și acum.

Am trecut întâi, cum este rânduiala, pe la secretariat, unde, la fel ca la Iași, am bãgat îndatã de seamã cã se știa cã voi veni. Mi s-a pãrut chiar cã se fãcuse o publicitate cam exageratã pe chestia asta, dându-mi-se o mult mai mare importanțã de cum aveam. Cei care mai așeptau pe salã o audiențã la Înaltul Antim au fost lãsați sã aștepte și eu am fost invitat primul chiar de cãtre episcopul-vicar. Dar, în cele câteva minute de când sosisem în biroul Secretariatului, am vãzut o mulțime de figuri, în reverendã sau fãrã, trecând din întâmplare ori numai deschizând ușa sã mã vadã cum arãt. Cred cã toți, vãzându-mi înfãțișarea, au plecat dezamãgiți. Desigur, ei se așteptaserã sã arãt altfel… Unul dintre ei mi-a și recomandat foarte discret și insistent: Citeşte în continuare »

Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşe­zate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu. Citeşte în continuare »

Înainte ca Duhul Sfânt sã-şi înceapã lucrarea Sa Vie şi mântuitoare într-o inimã omeneascã, omul sãvârşeşte toate hulele şi toate pãcatele împotriva Domnului – în necunoştinţã de adevãr.
Dar dupã ce Duhul Sfânt a trezit în om cunoştinţa pãcatului, iar omul a venit prin credinţa în Iisus Hristos la Tatãl şi a primit iertarea pãcatelor sale, – sufletul se aflã mai departe sub stãpânirea Duhului Sfânt ( E f e s . 1 , 1 3 – 1 4 ; 4 , 3 0 ; R o m . 8 , 9 – 1 5 ; 2 C o r . 1 , 2 2 ; 3 , 6 ,etc.).
O, nu-L mai întristaţi niciodatã pe acest Dulce şi Sfânt Mângîietor al nostru.

1-Dragostea Tatãlui a hotãrât şi a pregãtit mântuirea.
2-Dragostea Fiului a înfãptuit-o.
3-Iar dragostea Duhului ne-o dãruieşte şi ne-o pãstreazã.
Ultima lucrare este a Duhului Sfânt.
Dupã aceasta nu mai este o alta; cu aceasta omul trece în viaţa veşnicã. Citeşte în continuare »

Veniţi toţi să-I cerem Duhului Ceresc
roadele Lui sfinte care ne lipsesc!

Duhule Preasfinte, umple-ne mereu,
ca s-aducem roade pentru Dumnezeu.

Fă viaţa noastră vasul Tău divin
unde-a Tale daruri să le pui din plin.

Harul rugăciunii, mila de cei goi,
duhul umilinţei pune-le în noi!

Căile curate fă-ne să umblăm,
pe Iisus ce Vine noi să-L aşteptăm.

Căci întotdeauna de vom fi aşa,
vom putea fi vrednici de răsplata Sa.

de Traian Dorz

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul. Citeşte în continuare »

Plângerile lui Ieremia 5, 14

Aceasta este cea mai mare durere a credincioșilor Domnului în vremea cea grea a ocării și nedreptății: faptul că cei rămași înapoi sunt stăpâniți de frică sau de deznădejde.

Starea de nepăsare care urmează imediat oricărei prigoniri asupra Bisericii are asupra multora o urmare nimicitoare.

În primele zile de la pornirea valului de suferințe și de încercări, cei mai mulți se zăpăcesc de tot… Bătrânii nu mai merg… Tinerii nu mai cântă…

Zac toți apăsați, fiecare în adăpostul său, ca niște păsări în furtună și în noapte. Citeşte în continuare »

decembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
CATEGORII
VIDEO
COLECŢIA ISUS BIRUITORUL
LUMINA DE LA CERTEGE

CALENDAR
ICOANA ZILEI
SINAXAR