Meditaţii Traian Dorz

DULCEA DORINŢĂ A INIMII MELE (II)


12. Cine mi-a crescut dintr-o dată acele aripi pentru care nu erau nici piedici, nici depărtări în zborul după Tine?
13. Cine mă apăra atât de puternic încât treceam peste lei şi peste şerpi ca peste nimic?

14. Cine îmi învăţa inima cum să iubească sfânt,
gândurile cum să zboare inspirat,
mâinile cum să lupte drept,
picioarele cum să calce curat,
cuvântul cum să se rostească înţelept
şi îmbrăţişarea cum să se dăruiască nevinovat?

15. Cine oare mă înălţase, în ochii semenilor mei, mai presus de locul pe care îl meritam?

16. Cine oare mi-a dat un nume care acum ocoleşte lumea îmbrăţişat cu numele Tău?
Cine altul dacă nu singur Tu, Preaiubitul meu?

17. Atunci, oare de ce acum nu mai pot citi eu şi nu mai ştiu să desluşesc, pe piatra Ta albă, numele Tău cel mai nou?

18. Şi de ce nu mai ştiu să înlătur vălul care acoperă chipul Tău cel mai dorit?

19. O, Tu, Cel pe care Te iubeşte inima mea împărţită între cele o mie de chipuri ale Tale, neuitate – ce mult doresc după Tine!

20. Tu, Cel pe care Te cheamă dragostea mea, dăruindu-se fiecăruia dintre cele o mie de nume ale Tale, dragi,
răspunde-mi, care este chipul meu pe care-l doreşti mai mult şi numele meu care Îţi este mai drag?

21. Neprihănirea!

Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu

Lasă un răspuns