Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.
A fost o vreme când nici cei care locuiau în Capernaum cu Iisus,
nici rudeniile Sale trupeşti cele mai apropiate
nu credeau în El.
S-a mai spus că atunci când eşti prea aproape de un mare munte sau de o mare lumină nu le poţi vedea.
Omenirea în întregimea ei şi mai ales cei care trăiau în vremea şi în preajma marilor munţi şi a marilor lumini ale lui Dumnezeu nu le-au putut cuprinde şi înţelege măreţia acestora, decât de mai departe.
Nu-i de mirare că în timpul trăirii lui Iisus cu ei, nici acei oameni apropiaţi de El,
în familia cărora mersese să Se adăpostească o vreme cu Mama Sa,
nu L-au cunoscut şi n-au putut crede în dumnezeirea Lui.
A crede nu e un lucru uşor, ci e un lucru foarte greu.
Dacă ar fi uşoară credinţa, toţi oamenii ar fi credincioşi şi atunci n-ar fi mare lucru ca cineva să trăiască cu fapta o viaţă de slujitor devotat lui Hristos şi biruitor al păcatului.
Dar, prin numărul cel mic al celor care trăiesc cu putere şi statornicie până la capăt credinţa adevărată, vie şi rodnică
şi prin puţina împlinire a virtuţilor credinţei de către orişicare om, prin asta se vede cât de rară şi cât de scumpă este adevărata credinţă. Precum şi cât de greu este ca cineva să o aibă şi să o trăiască deplin şi neschimbat până la sfârşitul vieţii sale.
De aceea este şi răsplata ei atât de mare (II Tim. 4, 7-8; Apoc. 2, 10).
Credinţa este rodul Cuvântului primit în inima noastră (Rom. 10, 17)
şi darul harului lui Dumnezeu pentru ascultarea Cuvântului (Efes. 1, 6).
Când amândouă acestea se întâlnesc, se naşte credinţa adevărată
şi, cât acestea două lucrează împreună, ele întreţin viaţa credinţei sănătoase şi rodnice, curate şi mereu aceeaşi. Această credinţă este mereu mai rodnică, mai smerită, mai tare, mai înflăcărată, dar niciodată alta, ci pân-la moarte aceeaşi.
Dumnezeu dă totdeauna această credinţă acolo unde este sufletul curat şi o ţine atât cât sufletul se păstrează în curăţie.
Aşa s-a întâmplat şi cu acei care treceau drept „fraţi” ai Domnului. Ei apoi au devenit mari bărbaţi ai Bisericii (Fapte 1, 14; Gal. 1, 19; I Cor. 9, 5; etc.).
O, Doamne Iisuse,
dăruieşte-ne şi nouă, Te rugăm, totdeauna nădejde şi răbdare pentru ai noştri care n-au crezut nici ieri şi nu cred încă nici astăzi,
dar pe care Tu îi vei putea face să creadă mâine,
când Cuvântul Tău, auzit mereu de către ei, va fi binecuvântat şi cu darul harului Tău,
rodind chiar şi mai târziu trăirea minunată a credinţei Tale.
Amin.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
