Mărturii Meditaţii

DUMINICA A 4-A DIN POST: EVANGHELIA CU VINDECAREA ÎNDRĂCITULUI

„Iar El (Iisus) a zis: «Acest neam (diavolul) nu poate ieşi decât cu post şi cu rugăciune»”.

Ceva despre darul şi puterea rugăciunii celei adevărate

Acum duminică avem la rând evanghelia cu un îndrăcit pe care l-a tămăduit Mântuitorul. Apostolii nu-l putuseră tămădui. „Şi L-au în­trebat pe El (pe Iisus): «Pentru ce noi nu l-am putut vindeca?». Iar El a zis lor: «Acest neam cu nimic nu poate ieşi, decât cu post şi cu rugăciune»”. (Citiţi pe larg această Evanghelie la Marcu 9, 17-30)

În legătură cu această evanghelie, anii trecuţi am vorbit pe larg de­spre rugăciune, în foaia «L. Satelor» nr. 11, anul 1929, şi în foaia «Oastea Domnului» anul 1930, nr. 11.

Ca o întregire la acele învăţături, vom stărui şi acum să dăm unele învăţături despre darul şi puterea rugăciunii celei adevărate.

Din multele şi minunatele pilde de rugăciune adevărată pe care ni le dă Biblia, vom aminti aici rugă­ciunea Anei.

Această Ană – soţia lui Elcana – neavând copii, „o potrivnică a ei adeseori o înţepa cu vorba, din care pricină Ana se mâhnea şi plângea”.

Ana a intrat cu durerea sufle­tului său în biserica din Silo, unde „preotul Eli şedea pe scaun la pragul bisericii Domnului”. Şi a început Ana „să se roage către Domnul cu suflet amărât şi plângea”.

„Şi a fost când se ruga ea mult înaintea Domnului, Eli preotul privea cu băgare de seamă la gura ei. Şi Ana grăia în inima ei şi numai buzele şi le mişca, dar glasul nu i se auzea. Eli credea că este beată şi i-a zis: «Până când vei fi beată?». Şi răspunzând Ana, a zis: «O, nu, domnul meu, eu sunt o femeie ce suferă în inima ei şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare, ci îmi revărs sufletul înaintea Dom­nului»”… (Citiţi pe larg în Biblie, la I Regi, cap. 1).

„Îmi revărs sufletul înaintea Domnului” – iată, aceasta este ru­găciunea cea adevărată. Aşa se ruga şi psalmistul David când striga „dintru adâncurile” inimii sale.

Rugăciunea cea adevărată se re­varsă din adâncul sufletului ome­nesc aşa cum izvorul ţâşneşte din adâncul pământului.

Rugăciunea Anei era o rugă­ciune a inimii. Buzele ei – spune Biblia – abia se mişcau şi graiul i se stinsese, dar cu atât mai tare vorbea inima ei. Rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii şi a buzelor, ci mai ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Însă rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. Îndeosebi noi românii avem rugăciunea buzelor. Mustrarea Mân­tuitorului: „Neamul acesta cu buzele mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine”, parcă apasă în special rugăciunile noastre.

Pe lângă aceasta, rugăciunea Anei mai avea şi o altă cerinţă a rugăciunii celei adevărate. Rugăciunea ei era în Duh; avea darul şi re­vărsarea Duhului.

Eli zicea despre Ana că-i beată. Da, da! Ana era beată, numai că beţia ei era beţia cea sfântă şi dulce pe care o face Duhul Sfânt. Ana se ruga în Duh. Peste rugăciunea Anei se revărsase darul Duhului Sfânt cu atâta putere, încât lui Eli i se părea că-i beată.

Duhul Sfânt are şi El puterea de a-l „îmbăta” pe om. Când te rogi cu toată inima şi cu tot su­fletul tău, simţi – ca Ana – cum te cuprinde şi te aprinde această beţie sfântă şi dulce ce te ridică, te înaltă, te curăţă, te înnoieşte şi te întăreşte. Eli nu înţelegea această „beţie” – aşa cum nu o înţeleg nici cei mai mulţi oameni de azi – şi îi venea să râdă de ea, aşa cum râdea mulţimea de apostoli când S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei, zicând că sunt beţi de must.

Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăţa numai în şcoala Lui. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm nu numai din buze şi din cărţi, ci şi din prisosul no­stru cel sufletesc.

O altă cerinţă a rugăciunilor noastre este să ne rugăm în nu­mele Domnului Iisus. Această cerinţă ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul. „Amin, amin zic vouă că orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu vi se va da vouă” (In 16, 23).

Să ne rugăm în numele lui Iisus cel răstignit pentru noi şi păcatele noastre. Să cerem totul prin sân­gele Lui, să-L rugăm pe El să pre­zinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui ceresc.

În privinţa aceasta, Sf. Ambrozie ne-a lăsat o preafrumoasă asemănare. Nişte copilaşi au ieşit la câmp să culeagă flori pentru tatăl lor. Voiau să-i facă o bucurie, un dar. Însă copilaşii – în nepriceperea lor – alături de florile cele bune culeg şi buruieni, şi flori cu miros urât. Sosind acasă, mama ia florile din mâna lor, le alege pe cele bune şi apoi le prezintă tatălui.

Aşa face şi Domnul Iisus cu rugăciunile noastre. Noi suntem nişte copii nepricepuţi. Între florile rugăciunilor noastre sunt şi unele rele. De multe ori, prin rugăciune, cerem lucruri care Îl supără pe Tatăl ceresc.

Domnul Iisus distilează rugă­ciunile noastre. Alege florile cele bune şi le prezintă Tatălui nostru cel ceresc.

În rugăciunile noastre trebuie să avem mijlocirea Golgotei şi aripile Porumbelului Sfânt; sângele Gol­gotei şi focul Duhului Sfânt. Când rugăciunea noastră cuprinde în sine aceste două mari daruri, ea este cu adevărat o putere ce „mută şi munţii” şi o armă nebiruită contra ispitelor şi ispititorului diavol.

În evanghelia de duminică, ru­găciunea este arătată ca un mijloc – ca singurul mijloc – pentru a-l alunga pe satan şi ispitele lui. De un suflet care se roagă în duh şi putere, diavolul nu se poate apropia. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufleteşti cu care ne putem ridica în orice clipă spre cer, spre Dumnezeu.

Să nu uităm că diavolul, oricât de mişel ar fi, el este tot numai un şarpe ce se târâie pe pământ. Câtă vreme noi avem şi folosim aripile rugăciunii, uşor ne putem apăra de el. Dar e rău când ne-am pierdut aripile. Un creştin ce nu se roagă este o pasăre ce şi-a pierdut aripile; iar cel ce nu se roagă cum trebuie este o pasăre cu aripile stricate. Pe o astfel de pasăre ce nu poate zbura, repede o înşfacă şarpele diavol cu ispitele lui.

Un creştin adevărat stă totdeauna cu aripile gata de zburat, gata de rugăciune. El se roagă în toată vremea şi în tot locul.

Ciocârlia se înalţă în soare şi lumină cântând. Aşa e în firea ei, în sănătatea ei, în viaţa ei.

Aşa e şi creştinul cel adevărat. Simte o lipsă, o plăcere su­fletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu…

Aşa te rogi tu?

 

Duhule Sfinte şi de viaţă făcătorule! Tu eşti Învăţătorul nostru cel mare pe care ni l-a lăsat Mân­tuitorul să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm. Pune, Duhule Sfinte, căldură şi foc ceresc în rugăciunile noastre. De câte ori ne rugăm, dă-ne aripile Tale, preasfânt Porumbel ce­resc, şi ne umple, Duhule Sfinte, de aceea beţie dulce şi sfântă care ne dă putere să trăim în lume, dar să nu mai fim din lume. Amin.

«Oastea Domnului» nr. 15 / 6 apr. 1932, p. 2

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016

 

Lasă un răspuns