5 mai, Psalmul 52, v. 1
Asupritorul este totdeauna nu numai rău, ci şi îngâmfat. Simţindu-se, faţă de cei slabi, puternic, faţă de cel fără apărare simţindu-se uriaş, asupritorul totdeauna nesocoteşte dreptatea celui care nu şi-o poate lua de la el cu forţa şi calcă în picioare cu trufie şi nesimţire orice lege care l-ar obliga să fie om.
Omul cel rău şi asupritor, ca şi neamul cel rău şi asupritor, se făleşte cu puterea sa, iar după aceea se făleşte cu isprăvile sale. Şi tocmai ceea ce ar trebui el să considere ca o ruşine pentru el, ajunge să considere ca o laudă. Cu adevărat cel care face răul îşi pierde şi mintea (Ps. 14, 4).
Un om cu mintea sănătoasă, chiar şi când face fapte vrednice de laudă, ştie că nu trebuie să se fălească cu ele sau cu el, căci faptele bune, în mod natural, un om care este om, este normal să le facă… Şi apoi nu cel care se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Dumnezeu — şi faptele lui însuşi — îl laudă (Rom. 2, 29; 2 Cor. 10, 18).
Dar un asupritor se arată cu atât mai nebun şi mai vinovat cu cât, după ce săvârşeşte nelegiuirea în toate felurile, nu numai că nu-şi recunoaşte nelegiuirea săvârşită şi nu-şi îndreaptă urmările ei, ci îşi mai şi face din această înjositoare sălbăticie o pricină de fală şi de animalică lăudăroşie. Ce ruşine şi ce degradare pentru un om sau pentru un popor care nelegiuieşte în felul acesta!
Ce ruşine pentru un om cu labe puternice să se laude cum a bătut nişte copii sau nişte bătrâni sau nişte femei! Ce ruşine pentru un om înarmat care se făleşte cum a băgat groaza în nişte oameni blânzi, slabi şi paşnici, săraci şi credincioşi! Ce ruşine pentru un popor mare, bogat şi puternic, care aprinde, ucide, jefuieşte şi terorizează un popor mic şi sărac, a cărui dreptate şi pământ le calcă în picioare! Nu există o mai mare crimă contra lui Dumnezeu şi contra umanităţii decât acestea” Ce ruşine pentru un stat care nesocoteşte dreptul cetăţeanului său sau al unei categorii de cetăţeni ai săi, pe cei nevinovaţi şi liniştiţi, care nu-i ameninţă cu absolut nimic nici liniştea, nici existenţa, nici interesele, asuprindu-i când aceştia nu ştiu să se apere sau n-au cum se apăra! Oricine asupreşte pe un om fără apărare, în numele oricărei idei ar face-o, săvârşeşte o crimă şi o josnicie! Iar când se şi mai făleşte cu aceasta este nu numai un rău, ci este şi un nebun.
Omule, oricât de tare te-ai simţi că eşti tu prin gura ta, prin muşchii tăi, prin inteligenţa ta, prin relaţiile tale, prin funcţia ta sau prin armele pe care le ai, nu asupri pe nimeni şi niciodată! Dacă trebuie să prinzi şi să legi un om, procedează legal şi omeneşte, nu abuziv şi sălbatic! Dacă trebuie să judeci şi să condamni, fii om, nu fiară, faţă de semenul tău! Dacă trebuie să faci dreptate, fă-o fără să depăşeşti măsura legii drepte, nici în litera ei, nici în spiritul ei. Dacă eşti om, nu nesocoti niciodată legile umane, ci le respectă cu atât mai mult atunci când eşti tare, faţă de cei slabi şi când eşti învingător, faţă de cei învinşi. Iar dacă într-o clipă de mânie şi de pierdere a echilibrului sănătos ai săvârşit vreo faptă nedemnă faţă de cineva ori dacă în vremea puterii şi mărimii tale ai făcut acte abuzive şi samavolnice, atunci, cel puţin, să-ţi fie ruşine de aceste fapte de rătăcire. Recunoaşte-le ca urâte şi caută să le repari, despăgubind moral şi material, în măsura în care mai poţi face aceasta, pe toţi acei cărora le-ai făcut nedreptatea! Numai aşa te vei putea reabilita ca om, în primul rând în faţa propriei tale conştiinţe, apoi în faţa Dreptăţii dumnezeieşti şi apoi şi în faţa semenilor tăi. Altfel, rămâi ceea ce ai dovedit că eşti: o bestie.
