Mărturii Meditaţii Traian Dorz

DEPĂRTARE ŞI AMINTIRE

1. Câtă vreme cineva, înstrăinat fiind, îşi mai aduce aminte,
– oricât de departe ar fi
şi oricât de demult s-ar fi dus –
tot mai poate afla iarăşi drumul înapoi…
Fericit este oricine află drumul înapoi, spre Tatăl. Dragostea îl va îmbrăţişa totdeauna. Numai să nu vină prea târziu.

2. Când cel înstrăinat s-a rupt total de rădăcina lui,
de familia lui,
de fraţii şi apropiaţii lui
şi de locul dragostei lui dintâi,
– atunci nu va mai simţi niciodată în inima lui dorul arzător de a mai întoarce iarăşi înapoi la ei.
Şi acesta va muri străin, aşa cum şi merită.

3. Când fiul unor părinţi a ajuns atât de departe şi de sus, încât s-a rupt nepăsător de orice amintire a copilăriei lui
şi nu-şi mai aduce aminte, nici nu vrea să-şi mai aducă, de părinţii lui,
– atunci nu mai află nici timp, nici prilej de nimic pentru ei.
Atunci poate sta ceasuri, sau zile, sau ani întregi cu străinii, cu prietenii, cu distracţiile, cu păcatele şi cu oricine,
– dar nu mai găseşte nici câteva minute pentru o scrisoare sau pentru un drum spre părinţii lui;
şi nu există o depărtare mai amară ca asta nicăieri pe lume.

4. O, cât de nenorocită poate fi starea unui suflet care nu-şi mai aduce aminte!
Starea unui suflet împovărat de păcate,
înlănţuit şi robit de patimi şi ispite,
ruinat de destrăbălări şi neînstare de nici un gând sau cuget curat, recunoscător şi frumos faţă de cei cărora le este dator atât de mult.
Acesta a ajuns o pricină de râs şi de plâns,
de batjocură şi de ruşine
şi totuşi nu-şi mai aduce aminte de starea sa, ca să se trezească îngrozit şi să se ridice.

5. Vai de cel care, fiind tată sau mamă, s-a rupt de copiii săi sau de soţul său
şi nu-şi mai aduce aminte de fiinţele pe care el le-a adus la viaţă,
dar pe care tot el le-a nefericit apoi, luându-le tot ce le era mai de preţ: dragostea sa caldă, grija sa ocrotitoare, inima lui scumpă.
Nici banii săi, nici pâinea sa şi hainele sale şi nici nimic pe lumea asta
nu va mai putea înlocui în viaţa lor ceea ce le-a luat el plecând.

6. Ce nefericiţi sunt toţi cei care ar trebui să-şi aducă aminte de unde au plecat –
şi nu-şi mai pot aduce…
Care ar trebui să-şi aducă aminte de părinţii lor bătrâni şi neputincioşi care i-au crescut
şi de care acum le este ruşine şi greu să-şi mai aducă aminte…
Aceştia au decăzut mai adânc decât nişte animale sau fiare care totuşi îngrijesc de ai lor.

7. Înlătură, Doamne, de peste mintea tuturor acestora tot ce mai împiedică aducerea lor aminte
şi tot ce opreşte şi împiedică inima lor şi întoarcerea lor la cei de lângă care n-ar fi trebuit să se poată rupe niciodată.
Ci fă-i să vină cu toată graba,
cu toată pocăinţa
şi cu toată dragostea lor la Tine şi la cei dragi unde sunt atât de doriţi.

8. Cât de rar poţi întâlni la aceeaşi fiinţă omenească şi o inimă neprihănită, şi nişte mâini pricepute!
Şi o minte talentată, şi nişte purtări frumoase!
De cele mai multe ori, aceste virtuţi sunt foarte despărţite unele de altele pe pământ.
Unde este una, mereu lipseşte cealaltă.
9. Numai la oamenii aleşi de Dumnezeu pentru o chemare deosebită, Duhul Sfânt uneşte aceste două însuşiri frumoase [şi ele se întâlnesc] la aceeaşi fiinţă,
– acestea fiind neapărat şi condiţiile pe care le cere Dumnezeu unui vas al Său, unui suflet sfânt cu care El va lucra împreună pe pământ:
inimă neprihănită şi mâini pricepute.
Nici una din marile lucrări ale lui Dumnezeu nu s-a putut face decât cu astfel de oameni.

10. În toate vremile mari,
în toate împrejurările mari
şi pentru toate marile hotărâri ale Sale, Domnul Dumnezeu a ales, a pregătit şi a folosit numai slujitori neprihăniţi şi pricepuţi.
De aceea toate lucrările Domnului au fost rodnice şi durabile,
căci numai neprihănirea şi înţelepciunea sunt în stare a face ceva temeinic, frumos şi bun.

11. Pentru dobândirea amânduror acestor virtuţi,
omul trebuie să se roage,
să lupte
şi să muncească.
Numai aşa se pot şi dobândi.
Şi numai aşa se pot şi păstra.

12. Fericite sunt vremile şi locurile unde au trăit sau mai trăiesc,
învăţând şi îndrumând,
astfel de oameni. Şi cu inima neprihănită,
şi cu mâini pricepute.
Şi cu o simţire curată, dar şi cu o putere înţeleaptă.

13. Prin astfel de oameni a propăşit Lucrarea lui Hristos pe pământ – şi numai prin astfel de oameni.
Prin ei a fost împrăştiat întunericul păgânismului – şi numai prin ei.
Prin ei a fost înnobilată arta, ştiinţa, literatura, muzica – şi numai prin ei.
Prin ei s-a răspândit adevărata cultură sănătoasă,
prin ei s-au aşezat înţeleptele rânduieli prin care morala, şi dreptatea,
şi bunul simţ, şi cinstea,
şi pacea, şi iubirea
au adus şi au păstrat omenia între oameni pe pământ, de-a lungul istoriei
şi de-a lungul „geografiei”.

14. Ferice de poporul şi popoarele care au avut şi mai au oameni neprihăniţi şi pricepuţi.
Ferice şi mai degrabă de cei care i-au ascultat, i-au preţuit şi i-au urmat când i-au avut sau cât îi mai au.
Un astfel de popor preţuitor al aleşilor săi este totdeauna binecuvântat
şi moşteneşte totdeauna un tezaur preţios şi un viitor fericit.

15. Dar vai de acel popor care, avându-i,
în loc să-i preţuiască şi să-i urmeze, îi dispreţuieşte şi îi prigoneşte
şi caută să-i trimită – prin moarte, cât mai curând, cu mâinile goale – înapoi la Dumnezeul Care i-a trimis la ei.
Ce viitor mai poate aştepta pe un astfel de popor?

16. Păcatul, la fel cu satana din care s-a născut, este nu numai un vrăjmaş al lui Dumnezeu, prin cuvântul cel batjocoritor şi potrivnic,
– ci este şi un mare tâlhar care umblă mereu numai să fure şi să pângărească tot ce este al lui Dumnezeu
sau este vrednic de închinare.

17. Oriunde se iveşte o lucrare scumpă pentru Dumnezeu şi un altar curat pentru Hristos
sau o părtăşie dulce pentru Duhul Sfânt,
acolo vrăjmaşul cel tâlhar îşi trimite îndată iscoadele sale prin care, armele lui: prefăcătoria şi lăudăroşenia,
ori promisiunile mincinoase şi răstălmăcirile interesate,
ori dragostea amăgitoare şi batjocoritoare a lucrurilor sfinte,
– toate aceste arme blestemate el şi le foloseşte cu viclenie, ca mijloace de nimicire.

18. O, dragi suflete credincioase,
oricât de grea ar fi starea în care ar ajunge, în vremea vieţii voastre, moştenirea cea scumpă a lui Hristos şi sfinţenia Templului Său,
– voi să nu vă pierdeţi niciodată nici nădejdea şi nici timpul,
ci să faceţi în toată vremea tot felul de cereri şi de rugăciuni Domnului (Ef 6, 18).
Nu încetaţi să-i aduceţi aminte lui Dumnezeu de scumpa Lui moştenire pustiită,
de sfântul Lui locaş care era cândva atât de plin de cântări, dar care astăzi geme plin de apăsarea păcatelor;
– nu încetaţi până ce Domnul va veni şi vă va răs¬punde.

19. Nu încetaţi strigătele voastre până când Domnul Îşi va aduce iarăşi aminte cu duioşie de dragostea şi de grija Lui faţă de tot ce este sfânt, dar care este astăzi într-o stare atât de tristă…
Nu încetaţi până când duioasa Lui iubire va birui, îndepărtând de peste noi pedepsele dreptăţii Sale.

20. Ce grea este noaptea aceea în care nu se mai poate zări chiar nici o lumină!
Ce grozavă poate fi închisoarea aceea din care nu mai poţi avea chiar nici o scăpare!
Ce deznădăjduită e acea prăpastie din care nu mai poţi zări chiar nici o ieşire…
Starea care, ca o lespede de mormânt, te închide, te sugrumă fără să poţi scăpa…
Dumnezeule al Îndurării, numai Tu mai poţi fi atunci singura noastră salvare.
Te rugăm, fii salvarea noastră totdeauna!
Amin.

Cununile slăvite / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006

Lasă un răspuns