„«Veniţi de prânziţi», le-a zis Iisus. Şi nici unul din ucenici nu cutezau să-L întrebe: «Cine eşti?», căci ştiau că este Domnul.”
Bucuria de a primi este bucurie omenească, bucuria de a da este bucurie dumnezeiască.
Bucuria de a mânca este o bucurie trupească, bucuria de a da de mâncare este o bucurie sufletească.
Grija pentru sine o are fiecare om, dar grija pentru alţii o are numai Dumnezeu şi cei care sunt din El.
Ce chemare plină de bucurie este aceasta: Veniţi de prânziţi!
Eram copil şi aveam ocupaţiile copilăreşti împreună cu alţii ca mine. Dar când eram obosiţi şi flămânzi şi auzeam glasul mamei chemându-ne: „Veniţi să prânziţi!”, izbucneam dintr-o dată în strigăte fericite şi alergam voioşi la masa plină şi în casa plăcută.
Eram crescut şi trudeam din greu la muncă pe câmp, în frigul dimineţii sau în căldurile de mai târziu. Munceam obosit şi flămând. Cea mai mare parte din zilele vieţii mele le-am muncit din greu, obosit şi flămând.
Şi când o vedeam de departe pe mama venind cu demâncare, o lumină fericită îmi umplea fiinţa. Ce fericit lăsam din mână unealta grea, obosită parcă şi ea, când auzeam chemarea: „Veniţi de prânziţi!”
Eram departe şi, după nopţi îndelungi petrecute flămând – o, după câte astfel de nopţi! –, aşteptam chinuit dimineaţa prânzului puţin. Ce despovărare simţeam dintr-o dată când se auzea strigătul fericit: „Masa!”…
Sau, chinuit de munca zilnică, săpând pământ, cărând bolovani, purtând poveri grele şi multe, tot privind în zare să vedem dacă nu vine masa, cineva striga deodată ca o înviere şi ca o izbăvire: „Uite masa!”.
O astfel de bucurie trebuie să fi simţit şi ucenicii Domnului atunci… când El le-a spus: Veniţi de prânziţi.
„Copilaşii” – care n-aveau nimic de mâncare cine ştie de când… care trudiseră toată noaptea în frig şi aveau inimile pline de întristare – ce fericiţi vor fi mers spre masa întinsă pe un ştergar, jos, pe iarba verde…
Binecuvântat să fii Tu, Care nu-i uiţi niciodată pe cei care trec prin astfel de stări. Care la vremea prânzului nu-i laşi niciodată chiar fără nici o hrană pe cei care muncesc şi aşteaptă cu ochii pe cale sau printre gratii, topiţi de foame şi de dor…
Ce bucuroasă era mama când ne vedea prânzind!
Ce fericit este sufletul darnic şi iubitor când vede ce mare bucurie a putut face el celor iubiţi cu darul său sau cu pâinea sa!
Ce fericit trebuie să fi fost Domnul când le-a putut spune iubiţilor Săi flămânzi: „Veniţi de prânziţi!”
Suflete al meu, şi tu ştii ce fericit ai fost în rarele clipe ale vieţii tale când ai putut spune cuiva iubit care flămânzea: „Vino, prânzeşte”… Acestea au fost cele mai fericite prânzuri din viaţa ta cu ai tăi.
Nici un prânz luat nu m-a săturat atât de fericit ca prânzul pe care l-am dat eu astfel altora!…
Când s-au pogorât pe ţărm – spune Adevărul – ucenicii au văzut acolo jăratec de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.
Iată încă o taină a Bibliei pe care n-o putem explica.
De unde era jăratecul, peştele fript şi pâinea? Căci ţărmul fusese pustiu, iar ucenicii spuseseră că n-au nimic!
Cum de erau acestea acolo? Cine le-a adus sau cum au apărut?
Nu ştim! Erau!
Erau nu o părere, ci o realitate. Pentru că ucenicii au mâncat. Mai mâncaseră ucenicii şi altădată tot pâine şi tot peşte. În pustie. Dar atunci fusese ceva la început. Fuseseră cinci pâinişoare de orz şi doi peştişori ai unui copilaş. Din acest sâmbure, binecuvântarea şi minunea au crescut grămada uriaşă care i-a săturat pe toţi cei cinci mii de bărbaţi şi femeile, şi copiii câţi vor mai fi fost acolo (In. 6, 1-12).
Însă acum nu fusese chiar nimic. Nici foc, nici peşte, nici pâine.
Dar Acela Care a făcut cândva lumea întreagă din nimic, Care a făcut tot ceea ce se vede din ceea ce este nevăzut (Evr. 11, 3), a făcut şi aceasta tot aşa!
În faţa lucrurilor care nu se pot explica, să ne aplecăm inimile şi să ne închinăm, slăvindu-L pe Acela Care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin. Lui Îi sunt cu putinţă toate minunile. Să crezi adânc acestea.
Va veni totuşi Dimineaţa Fericită!
Să fie cât de lungă noaptea aceasta prin întunericul căreia plângem şi aşteptăm acum flămânziţi şi însetaţi revederea fericită a Preaiubitului nostru Mântuitor şi întâlnirea fericită cu preaiubiţii noştri de pe Ţărmul Dorit, şi prânzul fericit după care tânjesc sufletele noastre cu foame şi cu dor…
să fie cât de potrivnică şi zgârcită cu noi marea lumii care ne cere atât de mult fără să ne dea nimic în schimb, nici măcar un strop de hrană şi de odihnă,
să fie cât de obositoare munca pe care trebuie s-o facem, răbdarea pe care trebuie s-o avem, singurătatea pe care trebuie să o ducem, dorul pe care trebuie să-L aşteptăm
şi să fie cât de îndelungi şi de grele acestea acum pentru inimile noastre, fraţii mei, surorile mele,
să nu descurajaţi! Priviţi spre Ţărm! Acolo ne aşteaptă Preaiubitul Scump al inimii noastre! Acolo ne aşteaptă lumina dimineţii şi prânzul dragostei veşnice cu Iisus, Domnul nostru.
În curând se va auzi strigătul Lui vesel: „Veniţi de prânziţi!”
Veniţi, căci, iată, gata sunt toate (Luca 14, 17).
Ferice de robii aceia pe care Stăpânul îi va găsi veghind, la venirea Lui. Adevărat vă spun că El Se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi Se va apropia să le slujească (Lc. 12, 37). Aşa cum le-a slujit ucenicilor flămânzi în dimineaţa asta neuitată.
Înălţaţi-vă capetele şi ridicaţi-vă ochii spre Ţărm. Izbăvirea voastră se apropie de voi. Şi voi vă apropiaţi de ea (Lc. 21, 28).
Munciţi cu râvnă, răbdaţi cu bucurie, aşteptaţi cu nădejde, luptaţi cu credinţă, semănaţi cu lacrimi şi osteniţi cu iubire, privind fericiţi spre Ţărm.
Bucuria care vă aşteaptă Acolo nu va avea nici margini, nici seamăn, nici sfârşit.
Ferice de cei care vor prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Acolo, Iisus cel Scump va fi slava şi Răsplata noastră.
Veşnică slavă Ţie, Veşnic slăvit Împărat şi Mântuitor al nostru, Iisus Hristos!
Mulţumindu-Ţi din tot sufletul pentru toate ospeţele binecuvântate cu care ne-ai îndestulat
după toate nopţile încercărilor prin care ne-ai călit răbdarea,
după toate apăsările suferinţelor prin care ne-ai curăţit inimile,
după toate oboselile prin care ne-ai uşurat conştiinţa,
Te binecuvântăm pe Tine, Care nu ne-ai lăsat nemângâiaţi niciodată.
Ne rugăm Ţie, Doamne Iisuse, să le binecuvântezi şi să le răsplăteşti pe toate acele suflete scumpe prin care ne-ai dat hrană de atâtea ori când am fost flămânzi. Prin care ne-ai mângâiat când eram chinuiţi. Şi prin care ne-ai întărit sufletul când eram zdrobiţi de întristare.
Îngrijeşte totdeauna de noi astfel până când vom ajunge Acolo unde eşti Tu pe totdeauna.
Amin.
Hristos – Slava noastră / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015
