Am vrea să vorbim de fapt nu despre oameni, ci despre defecte. Căci oamenii se pot şi îndrepta, dar defectele rămân. Omul, oricât de căzut ar fi, până nu s-a identificat total cu păcatul, mai poate fi salvat, despărţindu-se de el. Numai când s-a unit într-atâta cu păcatul său, încât a devenit el însuşi păcat, atunci e pierdut.
Lăcomia rămâne păcat, dar, când un lacom se desparte de ea, el poate fi mântuit.
Bârfirea rămâne permanent un păcat, dar, când un bârfitor care avea o gură de noroi se leapădă de ea, el poate deveni un înţelept cu o gură de aur.
Trufia şi neascultarea rămân veşnic păcate, dar, când cineva le părăseşte, el se face un frate smerit, una cu duhul Domnului şi cu al frăţietăţii sale.
Ultimul dintre mijloacele pe care Domnul le foloseşte pentru salvarea sufletelor noastre din osândă şi pentru despărţirea noastră de păcat este focul, este suferinţa, este cernerea.
Când păcatul din noi are o întindere mai mică – precum grâul cu mai puţine gunoaie – atunci suntem şi noi cernuţi mai puţin.
Dar, când în viaţa noastră există zgură mai multă, iar noi suntem rânduiţi să fim puşi într-un loc mai ales, atunci focul curăţitor trebuie să fie pentru noi mai lung şi mai puternic.
Dacă în ciurul cernerilor sale, grâul nostru îşi înlătură gunoaiele, despărţindu-se de ele, desigur, cernerea noastră încetează.
Noi suntem astfel pregătiţi pentru frământătura cea bună.
Dacă, în cuptorul lămuririi, aurul nostru îşi înlătură zgura, despărţindu-se de ea, desigur, focul nostru încetează. Iar noi suntem pregătiţi să devenim o comoară scumpă.
Dar, dacă nici în ciurul cernerii ultime şi nici în cuptorul încercării celei mai mari noi nu ne despărţim de vechile noastre păcate şi deprinderi, atunci care să fie oare urmarea? Nu aruncarea afară? Nu lepădarea veşnică?
Cernerea şi focul ne vorbesc despre sfinţenia cea cutremurătoare a lui Dumnezeu. Şi despre condiţiile cele înalte ale intrării în Împărăţia Sa, precum este scris: Nimic întinat nu va intra acolo (Apoc. 21, 27)!
Deci: nici un singur păcat, nici un singur gunoi, nici un singur fir de zgură. Acestea toate trebuie înlăturate din şi dintre cei care sunt chemaţi să intre acolo.
Dacă un singur păcat ar intra, totul s-ar nărui şi s-ar întuneca. Un singur strop de otravă ajuns într-un cazan de mâncare infectează totul. Un singur microb pătruns într-un organism sănătos poate îmbolnăvi totul. Un singur păcat îngăduit într-un cuget tulbură lumina lui totală.
Există un hotar sub care nu mai poate fi nici o nădejde de salvare, nici chiar la Dumnezeu. Pentru că există o lege a liberei voinţe şi a liberei alegeri peste care nici Dumnezeu nu vrea să treacă niciodată. El i-a dat omului acest mare dar de a fi liber în voinţa şi în alegerea sa. Acest dar, Dumnezeu nu-l îngrădeşte niciodată. Dar nici nu forţează şi nici nu schimbă niciodată ceea ce omul singur şi-a ales şi ceea ce cu tărie îşi vrea.
Asta, cu cea mai mare parte a oamenilor, când aceştia devin una şi aceeaşi cu păcatul lor.
Dar există şi oameni care au fost chemaţi pentru o slujbă deosebită în planul şi în lucrarea cea mântuitoare a lui Dumnezeu. Aceştia sunt ca filtrele aşezate din loc în loc pe cursul râului Iordan, care feresc, spre a nu ajunge în Marea Moartă, vietăţile şi lucrurile care trebuie să fie salvate.
Când aceste filtre se umplu ele însele de murdării, desigur, este de cea mai mare nevoie ca ele să fie curăţate. Atunci vine peste ele peria cea aspră, dar curăţitoare, a suferinţei. Focul cel usturător, dar necesar, al încercării.
Ce se întâmplă cu filtrul care nu se lasă curăţat? El devine astfel nu un mijloc de salvare, ci o sursă de infecţie şi o piedică în planul lui Dumnezeu! Nu sfârşeşte acesta oare până la urmă prin a fi înlăturat şi nimicit?
Timpul de la cernere şi până la lepădare, de la foc şi până la înlăturare, din momentul dovedirii netrebniciei şi până la aruncarea în osânda veşnică este un timp de aşteptare. De ultimă aşteptare a lui Dumnezeu. Este ultimul har pentru unealta nevrednică.
Dar este harul cu parcă cea mai slabă nădejde, cu parcă cea mai amară experienţă. Cu parcă cele mai puţine rezultate…
De fapt, în foc s-a curăţit şi mai mult doar ceea ce era mai înainte curat. Şi în cernere s-a ales şi mai frumos doar ceea ce era mai înainte ales. Căci ceea ce era gunoi încă mai dinainte de cernere cam tot aşa – dacă nu poate şi mai rău – a rămas şi după ea. Amestecătură a intrat în ciur şi tot aşa a trecut şi prin el.
După trecerea prin focul încercării, am auzit pe unul care şi înainte de încercare era un nesupus – iar după ea tot nesupus a rămas – strigând mânios fraţilor:
– Voi toţi să tăceţi în faţa mea! Eu am suferit pentru Domnul ani de închisoare, dar voi n-aţi suferit nimic. Nimeni n-are voie să spună nici un cuvânt în faţa mea! Eu am suferit, nu ca voi!
Iată ce în zadar au suferit astfel de oameni! Dacă într-adevăr se va dovedi, până la urmă, că au suferit în zadar (cf. Gal. 3, 4)!
Ei, într-adevăr, până la urmă nu s-au ales din suferinţă decât cu o laudă goală a gurii şi cu un păcat plin al mândriei. Şi, după cum acolo au fost nişte nevrednici prin felul cum s-au purtat, afară se dovedesc şi mai nevrednici prin felul cum vorbesc.
Gândind la adevărul acesta, am compus odată scrierea:
CU CE-AI IEŞIT DIN FLĂCĂRI
Cu ce-ai ieşit din flăcări mai bun de cât erai
când ai intrat în marea şi ultima-ncercare?
Sfârşind cu tine însuţi eroica-nfruntare,
cu ce-ai rămas din toate,
ce-ai ars şi ce mai ai?
Ce-ai limpezit în tine din câte căi aveai,
ce-ai lepădat din toată zadarnica strânsură,
cât ai ales ce-i aur, cât ai lăsat ce-i zgură,
cât ai avut atuncea,
şi-acuma cât mai ai?
Nu anii suferinţei urcaţi cu-atâta vai,
nu perii albi, nici plânsul, nici pierderile grele,
ci câtă-nţelepciune şi tâlc ai scos din ele,
aceasta e-ntrebarea!
– Ce-ai ars şi ce mai ai?
Căci, dacă tot acelaşi te-ntorci, precum erai
când ai intrat în marea şi ultima-ncercare,
zadarnică ţi-e jertfa şi chinurile-amare –
nimic n-aveai nainte,
nimic nici astăzi n-ai!
Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol III
