25 Mai – Dumnezeul nostru, ridică-ne iarăşi!

25 mai, Psalmul 60, v. 1

       Se întâmplă câteodată în viaţa unui om credincios ca şi el să cadă în vreo cursă a diavolului… Într-o clipă de slăbiciune sau de neatenţie, la o ascunsă ispită a şarpelui, i se poate întâmpla oricărui suflet să se poticnească şi să cadă. Chiar şi celui mai credincios până în acel moment slab — nenorocirea unei căderi i se poate întâmpla. Au fost atâţia mari viteji ai lui Dumnezeu, oameni cu o mare putere de voinţă şi de înfrânare, care s-au pomenit dintr-o dată trântiţi în vreun fel de către vrăjmaşul cu vreo ispită, în vreun păcat. Pe pământ, numai Hristos a fost nebiruit!

       În drumul spre cer, creştinul trece prin multe primejdii în călătoria sa. Şi se poate ca, din vreun ascunziş, vrăjmaşul care îl pândeşte neîncetat să-l rănească cu vreo săgeată aprinsă, când scutul credinţei nu-i ţinut cu o veghere trează, chiar cum se cuvine sau când platoşa neprihănirii nu-i păstrată bine întărită. Se poate să-i pătrundă în cap vreo săgeată de rătăcire, când coiful mântuirii, adică învăţătura sănătoasă, nu-i chiar puternic aşezată peste mintea lui.

       Dar oricât ar fi de adâncă rana inimii sale şi oricât ar fi de serios atinsă orientarea minţii sale, adevăratul credincios se ridică iarăşi din orice cădere, se îndreaptă iarăşi şi se reface iarăşi. Căci Dumnezeul său, Care vede adâncul inimii lui şi ţinta gândurilor sale curate, nu-l lasă prea mult, nici în căderea inimii înşelate, nici în rătăcirea minţii umbrite. Ci, prin mijloacele dragostei Lui, sau ale mustrării Sale, sau chiar ale pedepsei binefăcătoare, prin Cuvântul Său ori al fraţilor, prin asprimea sau bunătatea Sa, totdeauna are grijă Dumnezeu să-l ridice iarăşi. Numai dacă sufletul său este sincer şi dacă inima lui este smerită.

       Din orice cădere şi din orice ridicare a lui, credinciosul adevărat va face totdeauna un nou prilej de o şi mai strânsă apropiere de Dumnezeul său şi de fraţii săi, care l-au ajutat să se ridice. Şi va face o nouă experienţă care îl va ajuta nu numai ca el să ştie cum să se păzească mai bine în viitor, luptând mai tare ca să nu fie doborât, — dar va şti şi cum să înveţe şi să păzească şi pe alţii de această cădere. Lucrarea lui Dumnezeu şi Biserica Sa lucrătoare au pe pământul acesta, la fel, uneori, parte de multe necazuri şi nenorociri, dar toate sunt rânduite ca să le deschidă ochii asupra unor ispite şi primejdii la care adesea nu iau seama îndeajuns sau prin care încă nu trecuseră până atunci.

       Pentru ca trecând acum prin acestea, uneori cu dureroase răni şi pierderi, să câştige o experienţă adânc folositoare apoi pentru viitor. Căci în lupta lui Hristos, Lucrarea Sa trebuie să înveţe mereu, fiindcă lucrul Domnului trebuie făcut tot mai bine şi tot mai bine şi se cere făcut în tot mai mare măsură. O, cât de adevărat este acest lucru şi cu Oastea Domnului!… Facă Domnul nostru Iisus Hristos ca după ce El o va ridica iarăşi, după ce îi va da prin Duhul Sfânt un nou şi puternic avânt, după ce îi va reda iarăşi libertatea, Oastea Sa şi lucrătorii Săi să nu uite niciodată lecţia pe care Domnul a vrut ca ei s-o înveţe prin încercările prin care i-a trecut! Ci, orientaţi deplin şi sănătos asupra tuturor celor dinlăuntru şi a celor din afară, să ştie să înalţe steagul lui Hristos şi mai strălucit, să mărturisească Cuvântul Lui şi mai lămurit. Să trăiască voia Lui şi mai puternic şi mai rodnic şi mai ascultători să fie în totul pentru El. Ca să împlinească mai fericit solia cu care Dumnezeu i-a trimis la neamul acesta şi la neamurile acestea, spre mântuirea şi a unora şi a altora. 

Lasă un răspuns