Când, toamna, carele încãrcate de rodul cules de pe ogoare se îndreaptã grele spre grânare, oare câți oameni slãvesc cu mulțumire pe Dumnezeu?
Când teascurile gem de mustul îmbelșugat
și când piețele, pivnițele, magaziile și cãmãrile se umplu, câte inimi laudã pe Dumnezeu pentru asta?
Când omul privește cu bucurie, cu mulțumire și cu încredere la rodul sãu îmbelșugat pe care l-a strâns în jurul sãu — și peste tot este belșug, oare câți ochi se înalțã spre Dumnezeu înlãcrimați și recunoscãtori?
Câți Te laudã cu iubire pe Tine, Doamne, Bunul nostru Tatã Milostiv, Care ni le-ai dat pe toate acestea din belșug —
și adânc mulțumitori sã se închine Ție, spunând:
— Tu dai belșugul acesta! Numai Tu Doamne!
Doamne, toate aceste bunãtãți sunt numai darurile pașilor Tãi binecuvântați care au trecut peste holdele noastre,
peste munca noastrã,
peste rugãciunile și ținuturile noastre,
atât de darnici, de ocrotitori și de îmbelșugați…
slavã, slavã Ție!
Când, la vremea izbãvirii, doritele fețe depãrtate se reîntorc…
când inimi îndepãrtate îndelung se împreunã iarãși,
când rãnile se vindecã, și golurile se umplu, și viața se reface,
când cântarea de bucurie revine dupã ani îndelungați,
o, câte mâini împreunate se ridicã spre Tine, Doamne?
Câte ar trebui sã se ridice,
tremurând de emoție și fericire,
ca sã-Ți înalțe fierbinte și nemãrginitã numai Ție, cea dintâi izbucnire fericitã a mulțumirii lor, strigându-Ți din preaplinul sufletului:
o Dumnezeul nostru nemãrginit de bun și de puternic, slavã, slavã Ție! Numai Ție, pentru toate!
Când suntem îndestulați de daruri trupești sau sufletești…
când putem sã ne culcãm fãrã teamã,
sã ne sculãm fãrã strigãte,
când mâncãm fãrã zgârcenie de pe masa noastrã
și privim fãrã spaimã împrejurul nostru,
când umblãm fãrã grijã pe orice drum
și așteptãm fãrã cutremur orice vine,
Doamne, oare câte buze înfiorate de evlavie, de credințã și de smerenie se ridicã și ar trebui sã se ridice cãtre Tine, mulțumindu-Ți cu toatã puterea ființei lor?
Dar câți înalțã atunci cãtre Fața Ta cea milostivã, darnicã și iubitoare, rugãciunea lor adâncã, rostitã în cuvintele cele mai pline de respect, de cãldurã și de recunoștințã:
o, numai Tu, Dumnezeule Preabun, le dai toate acestea! Numai Tu!
Numai datoritã luminii Tale le avem (Iac. 1, 17)
și numai Ție Îți înãlțãm pentru toate acestea toatã mulțumirea inimilor noastre — slavã, slavã, slavã Ție!
Câți oare din cei care,
numai pentru cã Tu, Doamne, le-ai dat sãnãtatea sau mintea sau condițiile în care își câștigã belșugul lor,
își aduc aminte de partea care Ți se cuvine Ție din tot ceea ce ei au realizat, de fiecare datã (Luca 20, 10)?
Câți din cei dãruiți în chip îmbelșugat de Tine pun cu dragã inimã ceva de-o parte pentru Tine, cu grija ca atunci când vine vreun trimis al Tãu dupã partea care Ți se cuvine Ție, Doamne, din realizãrile sale,
sã o dea cu bucurie, fãrã zgârcenie, fãrã silã și fãrã regrete (Rom. 9, 7),
recunoscând cã dacã Tu n-ai fi pus partea Ta, toatã munca lor n-ar face nimic! (Ioan 15, 5).
Câți oare au descoperit cã numai dacã dau mereu cu bucurie din belșugul lor partea Ta,
numai atunci și ceea ce le rãmâne lor este și binecuvântat și înmulțit de fiecare datã,
ca fãina și ca untdelemnul vãduvei (1 Imp. 17, 16) și ca pâinișoarele bãiețelului din pustie? (Ioan 6, 9).
O Doamne Dumnezeul nostru,
noi putem pune sãmânța noastrã în pãmânt,
putem ara,
și sãpa,
și semãna oricât…
Dar dacã Tu nu pui soarele Tãu,
și ploaia Ta,
și vântul Tãu,
și darul binecuvântãrii de la Tine,
toatã munca noastrã este zadarnicã…
Noi semãnãm sãmânța o zi,
iar apoi o varã întreagã privim spre Tine.
Dacã Tu Îți dai partea Ta, noi vom avea ce strânge în grânare la toamnã…
Dar dacã Tu Îți închizi Mâna Ta, la ce folosesc priceperea, mijloacele, truda și laudele noastre?
Cine va mai avea ce strânge dacã nu rodești Tu
și cine se va mai putea bucura la cules,
dacã nu ne dai Tu, Doamne, prin bunãtatea Ta, pâinea noastrã cea de toate zilele?
O Dumnezeule al Belșugului și al Milei,
din Mâna Ta bunã mâncãm cu toții pâinea noastrã cea de toate zilele
și tot belșugul nostru de orice fel vine numai de la Tine.
Ai, Doamne, milã, de toate acele minți slabe și guri vinovate care se laudã nebunește cã tot belșugul cules este numai datoritã lor și nu Ție.
Nu ține, Doamne, în seamã nebunia oamenilor slabi
și nu înceta niciodatã a-Ți revãrsa peste întinderile noastre îndurarea mâinilor Tale
și peste lumea întreagã belșugul bunãtãților Tale.
Pânã când bunãtatea Ta îi va îngenunchea pe toți oamenii în pocãințã și în recunoștințã mântuitoare
la picioarele Tale sfinte (Rom. 2, 4)
în urma cãrora ne vine orice belșug.
Amin.
Cântarea Psalmului 65
Un psalm al lui David. O cântare
- Cu încredere, o Doamne, Te vom slãvi-n Sion
și orice juruințã fãcutã-Ți vom plini,
- Cãci Tu asculți cu milã al rugãciunii zvon
de-aceea cãtre Tine toți oamenii-or veni.
- Mã copleșesc a’ mele adânci fãrãdelegi,
dar Tu ierta-vei, Doamne, cãderea noastrã grea.
- Ferice de acela pe care Tu-l alegi
și îl primești în fațã în curtea Ta sã stea.
Noi ne hrãnim cu-a’ Tale mari binecuvântãri
în Casa Ta cea sfântã și-n Templul Tãu când stãm.
- În marea-Ți bunãtate, din multele-ndurãri,
cu mari minuni ne-asculți Tu când, Doamne,Te chemãm,
al mântuirii noastre Puternic Dumnezeu,
nãdejdea depãrtãrii de apã și pãmânt,
- Tu întãrești toți munții cu brațul Tãu mereu,
- Tu-alini și mãri, și vânturi, și-al gloatelor frãmânt…
- Câți locuiesc departe de lume se-ngrozesc,
Puternice, de-a’ Tale minuni ce le-ai lucrat,
Tu-nveselești, o Doamne, pe toți câți locuiesc
și umplu Rãsãritul și-Apusul depãrtat…
- Tu cercetezi pãmântul și-i dai belșug de grâu,
cu bogãție-l umpli îndestulat și lin,
cu vãi de ape-l scaldã al cerurilor râu
și pâinea lui rodește cu spic frumos și plin.
- Uzi brazdele, moi bulgãri și-i binecuvintezi
rãsadul lui sã creascã frumos și-ndestulat
- Cu bunãtãți de toate Tu anu-ncununezi
și pașii Tãi revarsã belșugul minunat.
- Câmpiile pustiei sunt adãpate des,
iar dealurile-ncinse-s cu veselii și cânt,
- De oi e plin hotarul, de grâu e plin pe șes
și toate cântã, Doamne, de vesele ce sunt!
