Pagina de start a forumului Forumul Oastei Domnului

 

Autor Mesaj
<  "Cercetați Scripturile"  ~  I Corinteni
Nelu Duca
MesajTrimis Mie 01 Oct, 2008 11:25 pm  Răspunde cu citat (quote)
Moderator


Data înscrierii: 26/Mai/2006
Mesaje: 2973
Locație: Zalău

Slăvit să fie Domnul!

Vom posta la acest topic informații despre Epistola I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel:

EPISTOLA 1 CORINTENI

Port intre doua mari, vad comercial intre Rasarit si Apus, sinteza de cultura greco-romana si orientala, cu o populatie de peste o jumatate de milion de locuitori, Corintul devenise, inca de timpuriu, unul din cele mai infloritoare orase ale lumii antice.
Geloasa, Roma l-a distrus in 146 i. H., pentru ca, dupa un secol, Iuliu Cezar sa-l readuca la viata cu statut de colonie romana si, putin dupa aceea, Octavian Augustus sa-l proclame capitala a provinciei Ahaia, cu drepturile si privilegiile unei mari metropole.
Cum belsugul si luxul atrag dupa ele lascivitatea si desfraul, Corintul devenise faimos si prin libertinajul moravurilor; aici se afla templul Afroditei (Venus), al carei peste o mie de ierodule prevertisera erosul la treapta de prostitutie sacralizata (un eros caruia Pavel ii va opune pe agape, iubirea pura, duhovniceasca, netrecatoare – vezi celebrul capilol 13).
O astfel de metropola a paganismului devenise insa si tinta convertitului de pe drumul Damascului.
Apostolul Pavel poposeste la Cornit in cursul celei de a doua calatorii misionare si ramane in el timp de un an si jumatate, adica intre anii 50-52. Aria predicii sale are in fata doua lumi distincte: comunitate iudaica, numeroasa, prospera si conservatoare in jurul sinagogii, si cea pagana, cosmopolita, stratificata si corupta in marasmul inechitatilor sociale si al sincretismului religios.
Ca de obicei, el incepe de la nucleul iudaic (prin sotii Aquila si Priscila, evrei increstinati, la care locuieste si’mpreuna cu care isi castiga painea), apoi patrunde in universul pagan si izbuteste ca’n cele optsprezede luni sa intemeieze una din cele mai puternice Biserici ale Asiei Mici, cu cel putin inca doua lacasuri de cult in casele lui Iustus si Gaius si cu premisele unei protectii morale si juridice din partea proconsului Galion, fratele filosofului Seneca.
Nu la multa vreme dupa plecarea sa incep tulburarile.
Convertitii dintre Iudei se lasa influentati de conservatorismul rabinic si continua sa practice formalismul lipsit de continut al Legii Vechi; convertitii dintre pagani pastreaza reminiscentele libertinajului moral si uneori il practica pana la incest.
Pavel trimite la Cornit o prima epistola, care insa nu ni s’a pastrat (numita de critici “epistola precanonica”), dar se pare ca aceasta nu are efectul scontat.
Se scurg aproape trei ani, lucrurile nu se linistesc. Pavel se afa in Efes. La Corint sosise Apollo, iudeu alexandrin foarte invatat si talentat, in jurul caruia se crease un adevarat cult.
Crestinii iudaizanti si-l revendica pe Chefa (Petru) drept patron, liberalii i se declarau devotati lui Pavel, o anume pretinsa elita crestina neaga rolul oricarui apostolat si alcatuieste o a patra partida, “a lui Hristos”.
In acelasi timp, unii crestini se judeca in tribunalele pagane, altii sunt nedumeriti asupra noilor lor relatii civile, sociale si familiale, altii ridica probleme de natura dogmatica, in deosebi cu privire la invierea mortilor, altii ignora sfintenia agapelor euharistice si le confunda cu ospete obisnuite; toate acestea, intr’un moment in care Pavel e interesat sa-i antreneze si pe Corinteni in colecta de ajutoare a fratilor din Ierusalim.
Pavel e tot mai nelinistit si ingrijorat. O seama de informatii ii venisera prin niste trimisi speciali ai unei crestine de vaza, Hloia, dar in primavara anului 56 primeste la Efes o delegatie a Corintenilor, alcatuita din Stefanas, Fortunat si Ahaic; se pare ca acestia aveau cu ei si o scrisoare. Lor le incredinteaza apostolul Epistola cunoscuta ca Intaia catre Corinteni (in fapt, a doua), dictata probabil lui Sostene si incheiata cu propria sa mana; ea nu e altceva decat raspunusul la problemele si intrebarile ce framantau puternica dar mult prea tanara comunitate crestina din Corint.
(I.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentata - Noul Testament", Bucuresti, 1993, pag. 274-275.)

Slăvit să fie Domnul!

_________________
"Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera." (Ps. 125. 5)
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Trimite un mesaj Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Mie 01 Oct, 2008 11:48 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

Aici găsiți numai Epstola I Corinteni :
http://www.totisfintii.com/biblie/carti/46.htm

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
Nelu Duca
MesajTrimis Joi 02 Oct, 2008 7:54 pm  Răspunde cu citat (quote)
Moderator


Data înscrierii: 26/Mai/2006
Mesaje: 2973
Locație: Zalău

Slăvit să fie Domnul!

Autenticitatea, integritatea și unitatea Epistolei I către Corinteni

Epistola I către Corinteni este una dintre cele mai importante epistole ale Sfântului Apostol Pavel.
Ea se încadrează intre cele 4 mari epistole pauline.
Autenticitatea epistolei este una dintre cele mai sigure .
Ea se întemeiază pe argumente interne și externe.
Argumentele criticii interne sunt:
- caracterul strict paulin al limbii, stilului și a ideilor ;
- armonia doctrinară cu celelalte scrieri pauline;
- concordanța informațiilor pe care le cuprinde cu datele istorice din Faptele Apostolilor (14,17-19; 16,5 ; 19, 2-20; 1,14; 8,8);
- tonul viu și natural al discuțiilor, sfaturilor și polemicii, care arată fără îndoială temperementul și personalitatea Sfântului Apostol Pavel.

La acestea se adaugă mărturiile anonime aflate din abundență în scrierile părinților apostolici, ale apologeților, ale vechilor părinți și scriitori bisericești și ale tuturor manuscriselor biblice care cuprind epistolele Sfântului Apostol Pavel.
În anul 96 Clement Romanul scrie corintenilor : „citiți epistola fericitului Pavel! Într-adevăr, inspirat v-a scris acela despre sine, despre Chifa și despre Apollo, pentru că voi și atunci provocați certuri și dezbinări”.(Clement 47) .

Epistola este apoi citată - de Sfantul Policarp,
- de către Epistola către Diognet,
- de Varnava,
- de Didahia,
- de către Sfântul Ignațiu,
- de Herma,
- de Sfântul Irineu,
- de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful,
- de Canonul Muratorii,
- de Tertulian,
- de Origen și
- de asemenea și chiar de unii eretici precum Marcion, Vasilide și Valentin.

Integritatea și unitatea epistolei sunt recunoscute de către toate Bisericile creștine.
În sprijinul acestora vine și mărturia vechilor manuscrise biblice care este confirmată , la rândul ei, de vechile traduceri ale Sfintei Scripturi: Vulgata, Peschitto, Sahidică, Armeană, etipoiană , arabă și greacă .

În ceea ce privește subiectele tratate în prima epistolă către Corinteni, aceste subiecte sunt de patru feluri și anume:
- disciplinare (dezbinările și pedepsirea incestuosului),
- morale (desfrâul, procesele, căsătoria și fecioria, sclavia),
- liturgice (ținuta la cult și harismele),
- dogmatice (Sfânta Euharistie, Învierea Domnului și învierea morților) .

Sursa: ro.wikipedia.org

Slăvit să fie Domnul!

_________________
"Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera." (Ps. 125. 5)
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Trimite un mesaj Codul Yahoo Messenger
Nelu Duca
MesajTrimis Vin 03 Oct, 2008 7:47 pm  Răspunde cu citat (quote)
Moderator


Data înscrierii: 26/Mai/2006
Mesaje: 2973
Locație: Zalău

Slăvit să fie Domnul!

Cuprinsul epistolei

Cuprinsul epistolei se împarte în modul următor:

* Prolog (cap.1,1-9). Aici ne sunt prezentate autorul, destinatarii și salutarea introductivă;

* Tratarea epistolei :
o a) cap.1,10 - 6,20 în care sunt dezbătute abuzurile și anume:
- combaterea dezbinărilor (1,10 - cap 4)
- pedepsirea incestuosului (cap 5)
- oprirea proceselor împotriva păgânilor (cap 6,1 - cap 11)
- combaterea desfrâului (cap 6,12 - 20)
o b) cap 7- cap 15 în care apostolul aduce lămurirea nedumeririlor și anume:
- căsătoria și fecioria (cap 7)
- atitudinea față de idolatrie (cap 8 - 10)
- ținuta la adunările de cult (cap 11)
- harismele și virtuțile teologice (cap 12 - 14)
- dogma învierii morților (cap 15)

* Epilog (cap 16), unde Sfântul Apostol Pavel dă Bisericii din Corint sfaturi, vești și binecuvântarea finală.

Slăvit să fie Domnul!

_________________
"Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera." (Ps. 125. 5)
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Trimite un mesaj Codul Yahoo Messenger
Nelu Duca
MesajTrimis Vin 03 Oct, 2008 8:00 pm  Răspunde cu citat (quote)
Moderator


Data înscrierii: 26/Mai/2006
Mesaje: 2973
Locație: Zalău

Slăvit să fie Domnul!

Prologul epistolei

Prologul epistolei cuprinde două idei principale:
- arătarea autorului , a destinatarilor și
- salutarea apostolică introductivă (cap 1,1-3), precum și rugăciunea apostolului (cap 1, 4-9).

În privința primei idei a epistolei, autorul este desigur Sfântul Apostol Pavel.
El asociază la trimiterea ei și pe Sostene, originar din Corint și se afla acum langa apostol.
Sostene fusese mai marele singogii din capitala Ahaia și îndurase multe necazuri din partea iudeilor datorită simpatiei față de Sfântul Apostol Pavel.
Mai târziu s-a convertit șia devenit ucenicul și colaboratorul Sf. Ap. Pavel, însoțindu-l în activitatea sa misionară în ținutul Efesului.
Asocierea numelui lui Sostene în prologul epistolei, corespunde obiceiului apostolului de a-și cinsti în felul acesta ucenicii și colaboratorii.
Numele lui Pavel este însoțit de adaosul „apostol al lui Iisus Hristos prin voia lui Dumezeu”(I Cor.1,1). Prin aceste vorbe apostolul amintește corintenilor, autenticitatea apostolatului său, pe care l-a primit,ca și cei 12 , direct de la Iisus Hristos.
În calitatea de apostol, el are tot dreptul să intervină, în fața comunității din Corint, sprea a îndrepta cu autoritate răul și a învăța cu competență binele .

Slăvit să fie Domnul!

_________________
"Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera." (Ps. 125. 5)
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Trimite un mesaj Codul Yahoo Messenger
Nelu Duca
MesajTrimis Lun 06 Oct, 2008 8:37 pm  Răspunde cu citat (quote)
Moderator


Data înscrierii: 26/Mai/2006
Mesaje: 2973
Locație: Zalău

Slăvit să fie Domnul!

Partea I a Epistolei către Corinteni:

- Combaterea dezbinărilor din comunitatea creștină din Corint și pedepsirea incestuosului;
- oprirea proceselor înaintate păgânilor;
- combaterea desfrâului (cap.I-VI).

Destinată „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfințiți în Iisus Hristos, chemați să fie sfinți împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos, în tot locul, și al lor și al nostru”(I Cor. 1,2), Sfântul Apostol Pavel se adresează întregii Biserici din Corint, adică și clericilor și laicilor, precum și creștinilor din celelalte localități din Ahaia.
El amintește cititorilor că toți creștinii poartă numele de „sfinți” pentru că toți sunt consacrati lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh (3,16; 4,11), care i-a unit tainic cu trupul lui Iisus(6,15).

Din pricina dezbinărilor pentru numele lui Pavel, lui Petru sau a lui Apollo, apostolul amintește cititorilor că sfințirea nu s-a făcut în numele vreunui om, ci în numele lui Hristos.
Cuvintele apostolului au un profund înțeles moral și dogmatic.
Ele ne învață că prin originea, caracterul și lucrarea ei, Biserica lui Hristos este una, sfântă, sobornicească și apostolică și că ea nu îngăduie, din această cauză, nici un fel de dezbinare între credincioși și nici un fel de păcat de la orânduielile ei apostolice și sinodale .

Rugăciunea apostolului (1,4-9) nu cuprinde nimic din elogiile adresate Tesalonicenilor (I Tesaloniceni, 1,2-10) sau din mustrările adresate galatenilor(Galateni 1,6-9).

Sfântul Apostol Pavel este mâhnit de veștile primite din Corint, dar nu este întru totul supărat, pentru că dezbinările nu rupseseră încă unitatea Bisericii, iar ascultarea tuturor față de dânsul era încă deplină.
Din această cauză rugăciunea este plină de aluzii discrete și de grija pentru viitorul Corintului.
Sfântul Pavel mulțumește lui Dumnezeu pentru harismele cu care sunt dăruiți de Duhul Sfânt cititorii epistolei.
El recunoaște statornicia corintenilor în așteptarea Parusiei Domnului nostru Iisus Hristos (1,7),dar, din cauza acelora care se încredeau prea mult în ei înșiși și se socoteau siguri de mântuire, le amintește că numai Domnul îi poate întări pâna la sfârșitul vieții.
Nădejdea de mântuire nu trebuie să se bazeze numai pe harisme, ci pe fidelitatea lui Dumnezeu, care ne-a chemat la mântuire prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos(1,9 ; 6,14).

În partea I a epistolei (1,10-6,20), Sfântul Pavel are în vedere Evanghelia în luptă cu păgânismul și de aceea primele patru capitole sunt strâns unite între ele prin problemele ce le dezbat și anume:
- partidele din Corint,
- înțelepciunea omenească și
- cea creștină, precum și
- rolul apostolilor.
În ceea ce privește combaterea dezbinărilor (1,10-4,21), ea este precedată de informația că „oamenii din casa Hloei” l-au înștiințat pe apostol că Biserica din Corint este tulburată de cele patru fracțiuni deosebite(1,11-12).
Hloe era ,desigur, o femeie foarte bogată, care poseda o casă de sclavi, liberți și slujbași pe care îi folosea în ajutorul întreținerii moșiilor sale.
Ceea ce știm este faptul că la casa ei, apostolul avea câțiva cunoscuți și prieteni, care se convertiseră și îi duceau vești despre creștinii din localitatea pe unde trecuseră.
De curând, aceștia au venit în Efes și l-au informat că Biserica din Corint are nevoie urgentă de îndemnul său stăruitor la unitate de gând, de vorbă, de acțiune, pentru că membrii ei se lăsaseră antrenați în certuri și dezbinări în urma cărora se împărțiseră în patru grupuri distincte, fiecare cu lozinca lui: „eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Apollo, eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos”(I Cor. 1,12).
După cum am menționat mai înainte, unitatea Bisericii din Corint era tulburată și amenințată de dezbinarea ei în patru fracțiuni divergente, fiecare atribuindu-și ostentativ un „șef” aparte și mândrindu-se cu prerogativele presupuse pe care le-ar fi dobândit în comparație cu celelalte.
Unii comentatori cred că expresia „iar eu sunt al lui Hristos”, nu ar fi lozinca uneoi grupări aparte, ci replica cu care Sf. Ap. Pavel combate cele trei dezbinări menționate în cuvintele anterioare.
Acestea erau formate fără știrea și aprobarea lui Pavel, Petru sau Apollo.
Ele s-au născut în ultima vreme și mai ales în lipsa Sf. Ap. Pavel și a lui Apollo.
Originea lor era spiritul de vrajbă al unora, megalomania altora , la care se mai adaugă și marile defecte morale precum și intenția nemărturisită a câtorva de a ieși de sub ascultarea apostolului.
Aceste grupări se deosebeau între ele datorită simpatiilor și intențiile pe care le aveau membrii acestora.
Unii ,ca o reacție împotriva acelora care voiau să fugă de sub autoritatea apostolului Pavel, își strângeau rândurile sub numele lui și-l exaltau ca pe părintele lor spiritual, ca pe șeful lor unic.
Atitudinea lor nu era rău intenționată, dar zelul lor trebuia temperat.
Alții, fascinați de logica și de elocința lui Apollo, îl apreciau pe acesta peste măsura cuvenită.
O altă grupare care punea sub semnul întrebării autenticitatea apostolului Pavel, căutau să-i micșoreze autoritatea, exaltând tendențios numele și autoritatea Sfântului Apostol Petru.
În sfârșit, cea de-a patra fracțiune, numindu-se cu emfază „a lui Hristos”, se considerau pe ei înșiși singurii desăvârșiți, singurii duhovnicești, singurii „sătui” de daruri și singurii în legătură nemijlocită și superioară cu Hristos (I Cor. 4,7-10).
Poate că din gruparea lor făcea parte incestuosul, din rândurile lor se recrutau creștinii care subestimau gravitatea contactului cu desfrâul păgânilor și sub influența lor se tolera de la o vreme unele abateri de la disciplină, morală și rânduiala stabilită de apostol.
Deviza acestora era după cum se pare „totul mi-e îngăduit”(I cor. 6,7), pe care o scoseseră dintr-o citire trunchiată și dintr-o interpretare obscură a epistolei trimisă de apostol, corintenilor.
Climatul lor imoral, izvora așadar, dintr-o greșită înțelegere a libertății creștine față de faptele exterioare.
Combaterea acestora necesita o deosebită asprime și o atenție specială.
Referitor la dezbinarea creștinilor în fracțiuni diferite, după persoana misionarilor, aceasta contravine dogmei mântuirii tuturor neamurilor prin jertfa lui Iisus Hristos, unicul nostru mijlocitor la Tatăl (I Cor.1,13-16).
În afară de Mântuitorul Hristos și de comuniunea cu El,nu există altă posibilitate de mântuire.
Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor creștinilor și de aceea toți s-au botezat în numele Lui.
Indignat datorită dezbinărilor, apostolul îi întreabă pe cei din Corint:
- „Împărțitu-s-a Hristos?.... Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel v-ați botezat? Mulțumesc lui Dumnezeu că pe nici unul dintre voi nu am botezat, decât pe Crispus și pe gaius ca să nu zică cineva că ați fost botezați în numele meu...., ba nu! Am botezat și casa lui Ștefanas; încolo nu știu să mai fi botezat pe altcineva(I Cor.1,13-16)”.
Prin acestea el combate direct pe acei care se intitulau greșit „ai lui Pavel” și indirect pe aceia care se intitulau greșit „ai lui Petru”, sau „ai lui Apollo”.
El le amintește tuturora că toți creștinii aparți lui Hristos, care i-a răscumpărat prin jertfa Sa pe cruce (6,20), și care prin Sfântul Botez îl încorporează tainic in Trupul Său (6,15-17) și face din ei vase sau temple ale Duhului Sfânt (6,19).
Așadar, corintenii aparțin aceluia în numele căruia au fost botezați, ai Mântuitorului Hristos.
Atunci când menționează că Mântuitorul s-a răstignit pentru toți oamenii, apostolul combate și pe aceia care revendicau numai pentru dânșii numele lui Hristos și care se socoteau desăvârșiți și superiori celorlalți.
Prin urmare, ruptura corintenilor în direcții diferite, după metodele misionare folosite de slujitorii evangheliei este opusă voii lui Dumnezeu, care n-a hotărât să mântuiască lumea prin înțelepciunea omenească ci prin nebunia crucii (1,17-2,5).
Acest argument este îndreptar împotriva admiratorilor lui Apollo, care făceau o dublă greșeală:
- admirau în chip exagerat iscusința retorică, biblică și filosofia păgână a lui Apollo, prețuinde-l pentru acestea mai mult decât pe apostolul Pavel, părintele lor întru Domnul și
- căutau să toarne filosofia păgână în conștiința creștină, și să modeleze Evanghelia după calapodul ei, tranformând revelația într-un fel de gnoză rațională.
Acestora, apostolul le spune că drumul spre mantuire, nu pornește de la încredrea în înțelepciunea gânditorilor păgâni, ci de la credința în puterea izbăvitoare a Jertfei Mântuitorului; unora ca aceștia, apostolul le spune că adevărata convertire nu duce la trufia minții fascinate de sofismele filosofiei grecești, ci la harul mântuitor ce ni s-a dat prin crucea lui Hristos.
Așadar, adevărații misionari, vestesc cuvântul lui Dumnezeu și-l adeveresc ca niște martori credincioși ai adevărului; descoperă tainele lui Dumnezeu, le tâlcuiesc ca niște trimiși ai lui Hristos; ei predica pe Hristos cel răstignit și înviat și chipul lui îl imprima în cuget, în inima si în sufletul fiecarui creștin.
Nefiind un sistem omenesc de cugetare, cateheza apostolica n-are nevoie de balastul ,,înțelepciunii cuvîntului ’’ adica de sofisme ca sa converteasca neamurile; din aceasta pricina Sfantul Pavel aruncă de buna voie acest balast inutil, care ar face inutilă Crucea lui Hristos (1,17-2,5).
Obiectul catehezei apostolice este Jertfa lui Hristos.
Scopul ei este câștigarea ascultătorilor prin credința și mantuirea prin biserica.
Nu de cunoașterea înțelpciunii omenești depinde soarta noastra viitoare, ci de primirea sau neprimirea carehezei apostolice despre Crucea lui Hristos.
Datorită Crucii lui Hristos, creștinii se împart în două: mântuiți și osândiți.
Mântuiți sunt creștinii care află într-însa puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.
Osândiți sunt cei care nu pot să înțeleagă cu ajutorul minții, taina mântuirii prin Întruparea și Jertfa lui Hristos, și privesc Sfânta Cruce ca pe un non-sens, ca pe o imposibilitate.
Osândiți sunt și iudeii care l-au răstignit pe Hristos, și care privesc crucea ca pe o aberație, ca pe un blestem (1,23).
Potrivit cuvântului proorocului Isaia (Isaia 29,14), Dumnezeu a lăsat o parte, ca pe o adevărată rătăcire a minții și a lepădat înțelepciunea oamenilor când a hotărât să mântuiască lumea prin propovăduirea jertfei Fiului Său (1,19-21).
Înaintea lui Dumnezeu „nebună este, deci, înțelepciunea lumii acesteia”(1,20) și cu adevărat „înțeleaptă și puternică este propovăduirea lui Hristos”(1,25).
Pentru creștini, inferioritatea gândirii omenești în raport cu revelația divină, s-a arătat astfel mai întâi prin realizarea planului dumnezeiesc de mântuire,în care filosofia și știința nu au nici o importanță,(1,20) și se arată acum și în componența Bisericii din Corint, în care majoritatea membrilor nu o formează înțelepciunea veacului, aristocrații după trup sau puternicia lumii, ci oamenii simpli, slabi, și nebăgați în seamă.
Nici un om nu are dreptul să se laude înaintea lui Dumnezeu cu talentele sau meritele personale, ci numai în Domnul Hristos, Acela „care pentru noi s-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și îndreptățire și sfințire și răscumpărare” (1,29-31).
Fiecare să ia exemplu Sfântului Apostol Pavel care n-a câștigat pe corinteni spre mântuire prin arta gândirii sau a cuvântului, ci prin arătarea puterii izbăvitoare a crucii lui Hristos (2,1-2), și prin încrederea în Mântuitorul cel răstignit, pe care, în slăbiciune, cu cutremur și cu frică l-a binevestit lor(2,3-5).

Răul dezbinării corintenilor în directii diferite constituite de asemenea o nesocotire a catehezei apostolice (2,6-3,4).
Rădăcina neînțelegerilor din sânul Bisericii stă in mare măsură într-o falsă înțelepciune, care slăbește puterea Evangheliei și Crucii lui Hristos, în comparație înțelepciunea adevărată, rânduită de Dumnezeu spre slava noastră care ne îndeamnă la smerenie și la unitate.
Evanghelia este adevărata înțelepciune care îi luminează pe misionari și poate fi înțeleasă numai de creștinii înduhovniciți, cei care păstrează harul Duhului Sfânt, primit de la Botez (2,11-16).

Cei care provoacă certuri și rupturi în Biserică, lăsându-se preocupați de direcții sofiste sau filozofice, sunt departe de înțelepciunea dumnezeiască.
Apostolul îi numește pe aceștia ,,firești și trupești ’’(2,14-3,1), care nu pot cunoaște voia lui Dumnezeu și pe Dumnezeu (Isaia 40,13).
Aceștea sunt mustrați de Sfântul Pavel și comparați cu „pruncii” care nu pot amesteca alimentele tari și care necesită să fie încă alăptați.

În capitolul trei al epistolei Sfântului Pavel ne expune principiile misiunii apostolice și anume:
- nimeni nu poate zidi în Biserică fără harul lui Dumnezeu (v.5-9);
- Iisus Hristos este singura temelie a Bisericii (v.11) și
- numai Parusia Domnului va arăta calitatea și trăinicia contribuției fiecărui misionar la zidirea și întărirea Bisericii (v.12-17).
Din acestea, apostolul conchide, spunându-le corintenilor:
- nimeni să nu se laude cu numele vreunui om, deoarece toți misionarii aparțin lui Hristos (v.21-22);
- nimeni să nu uite că apostolii și misionarii nu sunt doar colaboratori smeriți ai lui Dumnezeu, singurul care face să crească ceea ce unul (Pavel) a semănat, iar altul (Apollo) a udat.
În finalul capitolului, Sfântul Apostol Pavel, le reamintește ca nimeni să nu uite că de la judecata cea din urmă fiecare misionar va da socoteală de toate faptele sale, bune sau rele.
„Deci, Sfântul Apostol Pavel, nu a disprețuit natura umană, ci dimpotrivă, știa foarte bine, că fiind creată de Dumnezeu este bună și capabilă să atingă, deși în chip imperfect și trecător, scopurile sale care sunt bune și frumoase”.
Fracționarea corintenilor în diferite direcții, după darurile și presupunerile personale, sunt contrare adevăratei evlavii creștine, care se manifestă prin smerenie și se nimicește prin trufie (4,1-13).
Sfântul Apostol Pavel cere cititorilor epistolei să nu îl socotească nici pe el, nici pe Apollo decât ca niște slujitori ai lui Hristos și ca pe iconomi ai tainelor lui Dumnezeu și să nu-i judece decât după măsura fidelității lor în această slujire și iconomie.(4,1-6) .
Apostolul vizează și de această dată dezbinările din Corint, mai ales rătăcirea creștinilor pretinși „ai lui Hristos”.
Pentru aceștia apostolul are o fină ironie spunându-le „ Căci cine te deosebește pe tine de alții? Și ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit? Iată, sunteți sătui!... Iată v-ați îmbogățit!....fără noi ați ajuns regi!...., și măcar de-ați fi ajuns ca să domnim și noi împeună cu voi!... Noi suntem nebuni pentru Hristos, dar voi, înțelepți întru Hristos; noi suntem slabi, dar voi tari; voi sunteți ținuți în slavă iar noi în necinste!” (4, 4-10).
Prin aceste cuvinte Sfântul Pavel le atrage atenția asupra câtorva adevăruri menite să-i smerească și anume: nimeni, în afară de ei înșiși, nu recunoaște unor asemenea creștini vreo superioritate oarecare; nici unul dintre darurile revendicate de asemenea creștini nu provine de la ei înșiși ci de la Dumnezeu, prin slujitorii lui Hristos și nici un creștin nu are dreptul să se laude pe sine pentru darurile primite de la Dumnezeu, prin mijlocirea apostolilor, care, în comparație cu cei dintâi, îndură pentru Hristos nu numai foamete, sete, bătăi, prigoane, primejdii de moarte ci și disprețul lumii, arătând în toate răbdare, blândețe și prisos de bunătate într-o smerenie desăvârșită.
Capitolul se încheie cu un călduros apel la smerenie, la ascultare fiiască și la pace (4, 14-21), făcută de Sfântul Pavel corintenilor: „ Căci de-ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți, că pe voi eu v-am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie.Așadar,vă rog pe voi , călcați pe urmele mele’’(4,15-16).
Pentru corinteni, apostolul nu este un pedagog, ci este un părinte duhovnicesc, ci este un părinte duhovnicesc, grija sa pentru binele lor izvorând în chip firesc din inimă părintească.
În această calitate, el se dă pe sine pildă de urmat întru toate, și trimite la Corint pe ucenicul său Timotei, cu însărcinarea de a duce aminte de toate căile sale cele în Hristos și de învățătura predicată de el în toate bisericile.

Versetele 18-21 sunt puncte de legătură cu celelalte subiecte din cuprinsul epistolei.
Apostolul aflase că anumiți corinteni lansaseră zvonul că el nu ar mai avea curajul să vină la Corint, temându-se de opoziția lor (II Corinteni 10,1). Ca un avertisment împotriva unor astfel de curajoși, el anunță pe cititori că „de va voi Domnul”, îi va vizita curând.
Cei care au crezut astfel vor da piept cu toată puterea autorității apostolice a lui.
Vizita la Corint poate arăta corintenilor fie semnul puterii sale apostolice: „toiagul” pedepsei, fie dovada inimii lui de părinte „dragostea și duhul blândeții”.
Majoritatea populației a ales dragostea și căldura apostolului, renunțând la certuri și dezbinări, și numai o fracțiune „a lui Hristos” ,s-a arătat nesupusă Sfântului Pavel prin căpeteniile ei.
Aceștia vor fi combătuți aprig de către apostol printr-o nouă epistolă (II Corinteni).
Având în vedere că răul nu vine niciodată singur, și pe portița deschisă unui păcat vin altele, Sfântul Apostol Pavel le expune corintenilor în capitolul V, versetele 1-13, pedepsirea incestuosului și consecințele grave ale acestuia.
Certurile din Corint slăbiseră sentimentul de solidaritate morală dintre creștini, dezarmaseră conștințele în lupta împotriva decadenței păgâne, cultivaseră individualismul și izolarea și născuse o atitudine de indiferență generală față de apariția desfrâului în viața comunității.
Din această cauză, comunitatea din Corint nu luase nicio măsură pentru vindecarea sau ameliorarea unui mădular bolnav, și în Biserica din Corint se găsea un caz de incestuos.
Plin de indignare, apostolul scrie: „De peste tot se aude că între voi există desfrânare, cum nici între păgîni nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său”(I Cor. 5,1) , „incest foarte grav condamnat atât de legea iudaică cât și de dreptul roman.
În săvârșirea abaterilor morale și îndeosebi în cazurile de desfrânare sexuală, aceste păcate nu sunt însă, mai niciodată, strict individuale, în săvârșirea lor antrenându-se și alte persoane.
Încă de la începutul lumii, se știe că obiceiurile rele strică pe cele bune.
Din această categorie de păcate cu caracter social, face parte și desfrânarea creștinului din Corint.
Fără îndoială, păcatul tolerat o vreme de comunitatea din Corint, era extrem de grav: un tânăr creștin întreținea legături de concubinaj cu femeia tatălui său.
Textul scripturistic nu stipulează dacă tatăl acestui creștin era încă în viață, dar se pare că acesta murise, iar femeia rămăsese văduvă; era vorba de bună seamă de soția defunctului dintr-o căsătorie mai nouă.
Femeia incestuoasă era păgână, din care cauză, apostolul poruncește să fie pedepsit numai partenerul creștin, Biserica neavând drept a judeca pe cei din afară.
Legăturile tânărului erau cunoscute de toată lumea din comunitate și erau comentate ca orice scandal de notorietate publică.
Ele făceau parte din categoria păcatelor inspirate din păgânism, de falsa înțelepciune a epicureismului și practicate ca un cult de ierodulele zeiței Venus-Afrodita.
Corintenii nu numai că tolerau răul, ci în loc să se plângă de acesta, îl îngăduiau și îl aprobau în numele unor principii morale, în numele unei filosofii.
Nu este exclus ca incestuosul acesta să fi făcut parte dintre adepții sau chiar dintre corifreii partidei „lui Hristos”, care abuzau de maxima „ toate-mi sunt permise” (6,12) și făceau din libertatea creștină un pretext pentru săvârșirea păcatului. Sfântul Pavel a învățat neamurile predicând în toate bisericile, că botezul creștin, taina prin care omul cel vechi din noi se răstignește împreună cu Hristos și învie cu El spre o viață nouă, crează într-adevăr din fiecare neofit un nou om, dar nu așa cum era înțeles de corintenii influențați de teorii morale și teologice bizare.
Botezul creștin oferă cu adevărat o eliberare a creștinului de povara trecutului, dar aceasta nu înseamnă că el poate transforma libertatea într-un pretext pentru săvârșirea păcatului.
Libertatea creștină trebuie să se arate nu în săvârșirea răului, ci în săvârșirea binelui.
Pentru aceasta, apostolul, îi combate spunându-le: „Voi toți ați fost chemați la libertate, fraților, numai să nu folosiți libertatea voastră ca prilej pentru a sluji trupul”(Galateni 5,13); sau „Să nu împărățească deci, păcatul în trupul nostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui; , nici să vă faceți mădularele voastre arme de nedreptate în slujba păcatului.... Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub har. , Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!”(Romani 6, 12-15).
Păcatul incestuosului din Corint are, astfel, caute și urmări mult mai profunde decât s-ar părea la prima citire a textului.
Ele trebuie vădite și combătute cu toată energia și autoritatea apostolică a Sfântului Pavel: „ În numele Domnului nostru Iisus Hristos, voi și duhul meu fiind adunați cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, pe unul ca acesta să-l dați Satanei spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus!” ( 5, 4-5).
Unii exegeți protestanți spun că, cuvintele Sfântului Pavel ar echivala cu o sentință de condamnare la moarte, sentință asemănătoare cu pedepsele capitale din Vechiul Testament.
În viziunea unor comentatori romano-catolici cuvintele apostolului ar echivala cu pedeapsa bisericească a excomunicării.
Adevărul este că pedeapsa hotărâtă de apostol este mai blândă decât condamnarea la moarte, lăsând osânditului timp pentru pocăință și mai dură decât excomunicarea, adăugând la excluderea din Biserică și o pedeapsă trupească.
Pedeapsa aplicată incestuosului este așadar și sufletească: „ Să dați pe unul ca acela Satanei, spre pieire trupului” ( 5.5).
Incestuosul este dat cu trupul în stăpânirea diavolului, nu pentru totdeauna, ci numai pentru o vreme, când va fi chinuit prin diferite boli și suferințe până când va nimici poftele trupești.
Pentru păcătos, scopul pedepsei este curativ: apostolul dorește să-l smulgă din ghearele desfrânării și să-l aducă la pocăință și îndreptare în vederea mântuirii sale.
Pentru corinteni pedepsirea incestuosului era exemplară: apostolul voia să le arate gravitatea extraordinară a unui astfel de păcat, să-i învețe să fugă de amăgirea falsei înțelepciuni a filosofilor, să le îndrepte gândurile spre viața viitoare și nu în ultimul rând să-i determine să se reintoarcă la adevărata înțelepciune evanghelică.
De aceea îi îndeamnă spunându-le: „Nu este bună lauda voastră”.(5,6)
Ca să le facă cât mai clare aceste învățături, în mintea și inima corintenilor, apostolul le îmbracă în haina unei metafore sugestive: „ Oare nu știți că puțin aluat dospește întreagă frământătura? Curățiți-vă deci de aluatul cel vechi, ca să fiți frămâtătură nouă, așa cum sunteți fără aluat; căci Hristos, Paștele nostru s-a jertfit pentru noi. De aceea să nu prăznuim cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și a adevărului”(5,6-8).
În Noul Testament,imaginea aluatului e folosită fie în sens pozitiv, arătând puterea de germinare a unei bune învățături (Matei 13,33), fie în sens negativ, arătând puterea de influență a unei învățături greșite și primejdia de contaminare cu un exemplu rău (Matei 16,6).
Aici, comparația folosită de apostol în sens peiorativ, simbolizează astfel izvorul desfrâului, adică falsele teorii religioase și filosofia asupra caracterului libertății morale a creștinilor, cât și desfrâul sub toate formele lui de manifestare.
Taina Sfântului Botez, face din fiecare creștin, o frământătură nouă, iar aceasta trebuie ferită de orice aluat străin, adică de orice influență a păcatului, de orice întinare morală.
Corintenii trebuie să înțeleagă că s-au făcut părtași, prin botez, Jertfei lui Hristos, Paștele cel veșnic, și că acest praznic mesianic se sărbătorește numai în curăție sufletească și adevăr.
Porunca de a evita contactul cu desfrânații mai fusese comunicată corintenilor, printr-o epistolă anterioară, care s-a pierdut (5,9), din motive necunoscue, dar știm că ea nu a fost ascultată.
În argumentarea folosită pentru a se scuza libertinajul moral, corintenii amăgiții de dulceața desfrâului și de sofismele unei false filosofii interpretau eronat, caracterul acestei porunci, încât să o eludeze, prezentau pe apostol ca pe un rigorist exagerat, iar morala ca pe un cod impracticabil.
De aceea apostolul precizează :,, V-am scris în epistola să nu vă amestecați cu desfrânați, nu pe de-a întregul cu desfrânați acestei lumi, sau cu lacomi și hrăpitorii, sau cu închinătorii la idoli, că astfel ar trebui să ieșiți în lume, dar acum v-am scris sa nu vă amestecați cu vre-unul care deși numindu-se frate, va fi desfrânat , sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau hrăpitor.Cu unul ca acesta nici să nu mâncați ’’(5,9-11).
Referindu-se la păgâni , apostolul îi sfătuiește să se resemneze a-și duce mai departe viața în mijlocul lor lăsându-i să fie judecați de Dumnezeu .
Îndatorirea lor este așadar să se ferească de desfrânare și să excludă din sânul Bisericii pe incestuos.
Capitolul șase (1-20) este dedicat de către apostolul corintenilor , cu referire la oprirea proceselor creștinilor în tribunale păgâne și combaterea desfrânului.
Într-un centru comercial și cosmopolit cum era Corintul, se găseau întotdeauna nenumărate motive pentru neînțelegeri și procese,așa încât sediile tribunalelor păgâne erau întotdeuna pline de lume.
Numai iudeii apăreau mai rar inculpați în procese publice.
Trebuie amintit și faptul că Tiberius Claudius le acordase evreilor dreptul de a-și duce viața după legile și datinile lor aparate și privilegiul de a-și soluționa neînțelegerile în fața unor tribunale speciale pe lângă fiecare sinagogă.
Mare este supărarea apostolului când află că anumiți creștini din Corint, uitându-și chemarea, se ceartă între dânșii pentru lucruri lumești și recurg cu ușurință la judecata magistraților păgâni.
De aceea, el îi întreabă : „Dacă cineva dintre voi are vreo pâră împotriva altuia, îndrăznește el să se judeca în fața celor nedrepți și nu în fața celor sfinți?...Ci frate cu frate se judecă și aceasta în fața necredincioșilor?!...”
Așadar, procesele creștinilor din Corint în fața tribunalelor păgâne denotă lipsa unei convertiri sincere și profunde, deoarece toți creștinii sunt datori să-și ierte unii altora greșelile(5,7).
De asemenea, prin acestea, se arată lipsa oricărei preocupări duhovnicești, corintenii îngrijindu-șe mai mult de agonisirea bunurilor materiale decât de ajutorarea fraților de aceeași credință.
Nu în ultimul rând, comportamentul lor arată că unii corinteni caută dreptatea în afara Bisericii, târându-și frații înaintea tribunalelor, prezidate de păgâni, o condamnabilă desconsiderare a demnității creștine, o inadmisibilă subapreciere a celor pe care Hristos i-a primit prin Sfânta Taină a Botezului, în Trupul Său tainic și i-a învrednicit de o cinste extraordinară.
Nu este exclus ca cei care figurau ca reclamanți în aceste procese să fi făcut parte, mai cu seamă, dintre corintenii bogați care mai păstraseră după convertire un oarecare dispreț pentru creștinii recrutați dintre oamenii săraci și necăjiți (1, 26-28) și care se țineau oarecum departe de ei chiar și la agapele creștine (9,21) continuând să-i exploateze ca și mai înainte.
Din această cauză, apostolul interzice categoric rezolvarea litigiilor dintre creștini înaintea judecătorilor păgâni.
Pentru aceasta, el afirmă întâi demnitatea creștinilor în cele lumești: „Și dacă lumea este judecată de voi, oare sunteți voi nevrednici să judecați lucruri atât de mici?” (6,2-3) și arată apoi nevrednicia păgânilor față de cele crești: „ De aveți , deci, judecăți lumești, puneți pe cei nebăgați în seamă din Biserică să vă ajute. O spun spre rușinea voastră...” (6,4-6) „Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”(6,9-10).
Apostolul încheie procesul prin versetul unsprezece, cu un scurt apel la conștiința morală a corintenilor, amintindu-le din nou,păcatele și experiențele câtorva dintre ei de dinainte de convertire sunt incompatibile cu demnitatea creștină și cu voia lui Dumnezeu.
Tema combaterii desfrâului este reluată de apostol care își propune acum să lămurească în chip deplin pe corinteni asupra adevăratului fond teologic al moralei creștine despre faptele trupului(6, 12-20).
În decalog, Moise, interzisese categoric omuciderea, adulterul, furtul, sperjurul și exploatarea muncii altora, cerând astfel evreilor să respecte onoarea, viața și libertatea semenilor lor.
În Levitic și Deuteronom, el așezase desfrânarea în rând cu idolatria și decretase pedepse exemplare atât pentru crimele împotriva adevăratului cult, cât și pentru crimele împotriva persoanelor, a familiei și a societății.
Din pricina legăturii aproape indisolubile dintre desfrânare și idolatrie, Moise denumise aceste două păcate cu același cuvânt ebraic și le interzisese sub acțiunea acelorași pedepse capitale.
Sfântul Apostol Pavel redeschide așadar subiectul combaterii desfrâului pornind de la explicarea maximei: „toate îmi sunt permise”, din care antinomiștii din Corint făcuseră, printr-o interpretare exagerată,o regulă generală de comportare față de lumea exterioară.
El rostise acest cuvânt ca să rezume un capitol special din cateheza sa și anume: învățătura apostolică despre eliberarea creștinilor de obligativitatea prescripțiilor rituale ale legii iudaice și mozaice, și îndeosebi despre anularea regulilor cu privire la interzicerea unor alimente socotite necurate de iudei.
De aceea el precizează adevăratul înțeles al acestei maxime: „Toate îmi sunt îngăduite , dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar eu nu voi fi stăpânit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece, iar pântecele pentru bucate, dar Dumnezeu le-a nimicit pe acestea ca și pe acelea”(6,12-12).
Așadar, alimentele sunt îngăduite creștinului, dar folosirea lor trebuie să se facă ținându-se seama de două condiții: să nu depășim limitele firești ale nevoii de hrană și să nu cădem sub stăpânirea alimentelor prin lăcomie. Stomacul aparține și slujește trupului. Între stomac și trup este totuși o infinită deosebire. Stomacul îndeplinește o lucrare trecătoare, legată numai de viața aceasta pământească. În viața viitoare, după înviere, funcția lui nu va mai exista, căci oamnenii nu vor mai avea nici un fel de nevoințe trupești. Trupul face parte integrantă din însăși ființa noastră și colaborează cu sufletul în actul mântuirii , de aceea trupul e destinat nemuririi și nu îi putem da orice întrebuințare. Folosirea alimentelor este îngăduiă cu unele excepții, desfrânarea este oprită cu nicio excepție. Orice creștin are dreprul să se folosească, în măsură cuviincioasă, de orice fel de bucate; însă nu are dreptul să se folosească de trupul său pentru desfrânare, sub nicio formă și nicio împrejurare, din trei motive religioase de o importanță covârșitoare .
a) Desfrânarea este un act de nedreptate față de Dumnezeu Tatăl. Până la botez toți am fost vânduți ca robi păcatului și morții. Din această robie nu ne-am îndreptat singuri, ci ne-a eliberat însuși Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său. Acesta a plătit pentru noi preț de răscumpărare și ne-a redat libertatea. Ca atare,. Nu avem dreptul să facem tot ce vrem, nici cu sufletul, nici cu trupul, amândouă aparțin lui Dumnezeu: „Trupul însă nu este pentru desfrânare ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup.....Căci cu un preț ați fost cumpărați! Slăviți-l dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în Duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu”(6,13;20)
b) Desfrânarea este un act de trădare, față de Dumnezeu Fiul, un sacrilegiu. Noi toți am devenit ,prin botez, membre ale trupului tainic al lui Hristos. Prin harul divin, alcătuim o singură Biserică, un singur trup, care își trage viața din comuniunea cu Hristos. Căderea noastră trupească în faptele de desfrânare rupe legătura care ne unește cu Hristos și pe care am făgăduit-o a o păstra cu sfințenie până la moarte. De aceea Sfântul Pavel spune: „Nu știți oare că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua deci mădularele lui Hristos, le voi face mădulare desfrânate? Nicidecum!”(6,15) .
c) Desfrânarea este un act de profanare a templului Sfântului Duh. Noi toți am fost răscumpărați prin jertfa lui Hristos, iar roadele acestei jertfe ni se transmit prin harul Sfântului Duh. Prin Sfintele Taine, trupul nostru devine, ca și sufletul, un vas care primește harul divin, un templu în care sălășluiește Duhul Sfânt. Faptele de desfrânare sexuală se execută chiar în trupul nostru, care servește și ca instrument și ca obiect în săvârșirea păcatului. De aceea ele sunt mai grave decât alte păcate, al căror obiect se află în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuiește în trupul său. Sau nu știți că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt?.(6,18-19)

Slăvit să fie Domnul!

_________________
"Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera." (Ps. 125. 5)
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Trimite un mesaj Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Joi 23 Oct, 2008 8:25 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

Sf. Ioan Gura de Aur - Talcuire la 1 Corinteni 1, 1-34; 4-5 ; 10 si 18-24

Pavel chemat apostol al lui Iisus Hristos prin voia lui Dumnezeu, și Sosthen fratele, Bisericii lui Dumne­zeu carea este în Corinth, celor sfințiți întru Hristos Iisus, celor chemați sfinți, împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, și al lor și al nostru: Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Iisus Hristos ” (I Cor. 1, 1-3 ).

Privește cum chiar de la început le-a doborât mândria și le-a aruncat la pă­mânt orice semeție, numindu-se pe sine „chemat”: «Nu eu am aflat, zice, ceea ce știu, și nici că am câștigat aceasta cu propria mea înțelepciune, ci alungând și pustiind Biserica, am fost chemat.» Așadar, totul este al celui ce cheamă și nimic al celui chemat, afară numai de ascultare și supunere. „Al lui Hristos Iisus.” «Dascălul vostru, zice, este Hristos, și voi recunoașteți oameni ca apă­rători ai învățăturii sale?» „Prin voia lui Dumnezeu”, adică Dumnezeu a voit ca noi să ne mântuim astfel. Noi nimic n-am făcut, ci prin voia lui Dumnezeu am aflat mântuirea, și fiindcă așa a crezut el cu cale, apoi noi am fost chemați prin voia lui, iar nicidecum că am fi fost vrednici de chemare. „Și Sosthen fratele.” Iarăși se umilește, punând pe lângă sine pe cel cu mult mai prejos lui, fiindcă între Pavel și Sosthen negreșit era mare osebire. Deci dacă apostolul pune lângă dânsul pe cel cu mult mai prejos lui, deși între dânsul și acel Sos­then era o mare osebire, apoi ce ar putea zice aceia cari se mândreau față chiar de cei de aceeași însemnătate cu dânșii?

„Bisericii lui Dumnezeu.” Nu bisericii aceleia sau acesteia, ci Bisericii lui Dumnezeu. „Carea este în Corinth.” Privește cum prin fiecare vorbă le doboa­ră mândria, obișnuindu-le cugetul prin toate, ca ei să aibă privirea îndreptată spre cer. Numește Biserica lui Dumnezeu, arătând că ei trebuie a se uni cu aceasta. Dacă Biserica este a lui Dumnezeu, apoi ea este unită, adică este una și aceeași nu numai în Corinth, ci în întreaga lume. Numele de Biserică nu este un nume de dezbinare sau împărțire, ci este nume de unire și de împreună-glăsuire.

„Celor sfințiți întru Hristos Iisus.” Iarăși pune numele lui Iisus, și nicăiri nu pune nume de oameni. Și ce este sfințirea? Baia nașterii de a doua oară, cură­țirea de păcate. Le aduce aminte de necurățenia lor, de care s-au izbăvit, și îi îndeamnă a nu cugeta lucruri mari; că doară nu s-au sfințit prin izbândirile lor, ci prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

„Celor chemați sfinți.” «Chiar însuși acest lucru, zice, adică a vă mântui prin credință, nu este al vostru, căci nu voi v-ați apropiat cei întâi, ci ați fost chemați; așa că chiar acest lucru mic, încă nu este al vostru întreg. Deși v-ați apropiat, fiind vinovați de mii de rele, totuși nici așa nu este vreun merit al vostru, ci totul este al lui Dumnezeu.» Pentru aceea și Efesenilor scriindu-le, zicea: „Căci cu harul sunteți mântuiți prin credință; și aceasta nu de la voi, al lui Dumnezeu este darul” (Efes. 2, 8 ), adică «nici credința nu este a voastră întreagă, căci nu voi ați apucat mai nainte crezând, ci după ce ați fost chemați ați crezut și ați ascultat.»

„ Mulțumesc Dumnezeului meu pururea pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu ce s-a dat vouă întru Hristos Iisus, că întru toate v-ați îmbogățit întru dânsul” (I Cor. 1, 4-5 ).

1.Ceea ce face cu alții, când îi sfătuiește zicând: „întru toate prin rugăciu­ne cu mulțămită cererile voastre să se cunoască la Dumnezeu” (Flp. 4, 6), tot aceea a făcut și cu sine, învățându-ne ca de aici să începem vorba pururea, și înainte de toate să mulțămim lui Dumnezeu. Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu, precât a ne arăta mulțămitori către dânsul, și pentru noi înșine, și pentru alții. Pentru aceea apostolul aproape în toate Epistolele sale o trece pe aceasta înaintea tuturor, și dacă în celelalte Epistole a făcut așa, apoi aici cu atât mai mult era nevoie să o facă. Cel ce mulțămește lui Dumnezeu, îi mulțămește și pentru cele ce pătimește, și îi mulțămește și pentru har; iar harul nu este nici datorie, nici plată și nici răsplată. Dacă aceasta era nevoie să o spună peste tot locul, cu atât mai mult era nevoie a o spune Corinthenilor, cari se ui­tau cu gura căscată la cei ce tăiau și dezbinau Biserica.

„Dumnezeului meu.” Din preaplinul stării sale sufletești, el răpește și-și în­sușește ceea ce este de obște, obicei pe care-l aveau și prorocii, pururea zi­când: „Dumnezeul meu. Dumnezeul meu” - cu care prilej îi îndeamnă și pe dânșii ca să facă așa. Cel ce grăiește așa, se desparte de toate cele omenești și pășește către Acela pe care-l cheamă cu multă însuflețire. Aceasta o poate zice cu adevărat numai cel ce se ridică pururea de la cele pământești spre cele ce­rești, spre Dumnezeu, pe carele mai mult decât toate îl voiește, căruia îi mul­țămește necontenit nu numai pentru harul dat lui, ci chiar și pentru cel mai mic bine ce a avut după aceasta și pentru care îi înalță tot aceeași laudă și mulțămire. Pentru aceea și apostolul n-a zis simplu: «Mulțămesc lui Dumne­zeu», ci a mai adaos: „pururea pentru voi”, învățându-ne a cunoaște pururea harul lui Dumnezeu și nimănui altuia a mulțămi, fără numai lui Dumnezeu.

„Pentru harul lui Dumnezeu.” Ai văzut cum el îi îndreptează peste tot lo­cul? Unde este Harul, acolo nu sunt fapte, iar unde sunt fapte, acolo nu este har. «Deci dacă este harul, zice, pentru ce cugetați lucruri mari? Pentru ce sunteți îngâmfați?» „Ce s-a dat vouă, zice, „și prin cine s-a dat? Poate prin mi­ne, sau printr-un alt apostol? Nicidecum, zice; ci prin Hristos Iisus”, căci „în­tru Hristos Iisus” aceea înseamnă. Privește cum în multe locuri acel „întru” este pus în loc de „prin.” Așadar „întru” nu este de mai mică însemnătate de­cât „prin”.

„Că întru toate v-ați îmbogățit întru dânsul.” Iarăși, prin cine v-ați îmbogățit? „Întru dânsul”, zice, adică «printr-însul.» Și nu zice simplu «v-ați îmbogățit», ci și „întru toate.” Deci când este și bogăție, și a lui Dumnezeu bogăție, și întru toate, și prin Unul-născut al său Fiu, apoi cugetă singur ce negrăită comoară.

„În tot cuvântul și în toată cunoașterea” zice. Nu în cuvântul cel de afară, adică cel lumesc, ci în cuvântul lui Dumnezeu, căci dacă este cunoaștere și fără cuvânt, este totuși cunoaștere și cu cuvânt. Sunt mulți cari au cunoaștere, dar n-au cuvânt, precum sunt cei simpli, și cari nu pot să înfățișeze destul de lămurit ceea ce au în cu2getul lor. «însă voi, zice, nu sunteți așa, ci sunteți destoinici și a cugeta, și a vorbi totdeodată, adică a spune lămurit ceea ce cugetați.»

„Precum mărturisirea lui Hristos s-a adeverit întru voi” (I Cor. l, 6 ). În și­rul laudelor și al mulțămirii, se atinge foarte mult de dânșii, căci pare că zice: «Nu prin filosofia omenească, și nici prin învățătura omenească, ci prin harul lui Dumnezeu, prin bogăția și cunoașterea și prin cuvântul (rațiunea) cel dat vouă de dânsul ați putut afla dogmele adevărului și a vă întări în mărturisirea Domnului, adică în propovăduirea Evangheliei lui v-ați bucurat de multe semne și minuni, de harul cel negrăit, încât ați primit propovăduirea Evanghe­liei sale. Deci dacă v-ați încredințat prin semne și prin har, pentru ce vă clăti­nați?» Aceste graiuri sunt nu numai ale celui ce se atinge de dânșii, ci și ale celui ce apucă mai nainte, cu scopul de a-i îndrepta.

„Încât a nu vă lipsi voi întru nici un dar” (I Cor. l, 7 ). Aici ni se înfățișează o mare nedumerire: Cum, dacă ei s-au îmbogățit întru tot cuvântul, astfel încât să nu fie lipsiți întru nici un dar, sunt și trupești, că dacă la început erau astfel, cu atât mai mult acum n-ar fi trebuit să fie așa? Deci pentru ce îi numește tru­pești, zicând: „Nu am putut grăi vouă ca celor duhovnicești, ci ca celor tru­pești” (I Cor. 3, 1 )? Ce putem noi spune aici? Că la început, pe când ei crezu­seră, se învredniciseră de toate darurile, căci erau plini de râvnă pentru ele, mai în urmă însă s-au făcut mai leneși; sau, dacă nu este așa, apoi atunci nici unele și nici altele nu sunt zise pentru toți fără alegere, ci unele sunt zise către cei vinovați și vrednici de învinuire, iar celelalte către cei vrednici de laude. Cum că dânșii aveau încă daruri, se vede din stihurile următoare: „Fiecare dintru voi psalm are, învățătură are, limbă are, descoperire are, tălmăcire are: toate spre zidire să se facă” (I Cor. 14, 26 ) și „Prorocii doi sau trei să grăias­că” (I Cor. 14, 29 ). Se mai poate spune și altceva, care după obiceiul aposto­lului de a ne spune totul, ni l-a spus și aci. Eu cred că aci apostolul, prin cu­vintele: „încât a nu vă lipsi voi de nici un dar”, face vorbire și de dânsul, fi­indcă și el a făcut semne și minuni, după cum le vorbește prin a doua Epistolă: „Că semnele apostolului s-au lucrat întru voi întru toată răbdarea”, și iarăși: „Ce este de care să fiți mai lipsiți decât celelalte Biserici?” (2 Cor. 12, 12-l3 ). Deci după cum am zis, aici apostolul pomenește poate și de dânsul și spune acestea către cei ce erau încercați și statornici în credință - fiindcă erau printre dânșii și mulți sfinți, cari se puseseră în slujba Bisericii și a sfinților ei și cari se făcuseră începătură (pârgă) Ahaiei, după cum arată cam pe la sfârșitul Epistolei. De altminteri, chiar dacă poate laudele acestea nu se prea țin de ade­văr, totuși fiind puse cu iconomie, pregătesc mai dinainte calea cuvântului. Cel ce chiar de la început grăiește deodată lucruri greoaie, a închis îndată au­zul celor slabi, căci dacă cei ce ascultă vor fi de aceeași cinste, se vor mânia, iar de vor fi mai de jos, se vor întrista. Deci ca nu cumva să se întâmple aceas­ta, el își face începutul de la niște laude părute. De altminteri, aceasta nici nu este lauda lor, ci a harului lui Dumnezeu, fiindcă a se izbăvi de păcate și a se îndreptăți este al darului de sus. Pentru aceea și stăruiește în aceste împreju­rări, care arată iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca astfel mai mult încă să li se vindece boala de care sufereau.

„Așteptând descoperirea Domnului nostru Iisus Hristos.” «Pentru ce vă neliniștiți, zice, și pentru ce vă tulburați? Că Hristos nu este de față? Dară el este de față, și ziua venirii lui bate la ușă.» Dară tu te gândește la înțelepciu­nea lui Pavel, cum el, smucindu-i din cele omenești, i-a înfricoșat pomenindu-le de înfricoșata judecată, arătându-le că nu numai de începuturi bune avem trebuință, ci și de sfârșituri bune. Împreună cu darurile acestea, avem trebuință și de o altă virtute, aceea adică ca să ne amintim necontenit de acea zi, și că avem trebuință de multe ostenele ca să putem ajunge cu bine la sfâr­șit. Venirea Domnului el o numește „descoperire”, arătând prin aceasta că deși nu se vede, totuși ea este, ne stă de față și acum, și că atunci se va arăta. «Deci, zice, este trebuință de răbdare, sau mai bine zis de așteptare, căci pen­tru aceea ați primit minunile, ca să rămâneți statornici.»

„Carele va și întări pre voi până la sfârșit nevinovați” (I Cor. l, Cool. Aici s-ar părea că îi lingușește, însă cele vorbite îi scapă de orice lingușire. Știa el foarte bine a-i atinge, ca de pildă când zice: „Că nevenind eu la voi, s-au semețit unii” (I Cor. 4, 18 ) și „Ce voiți? Cu toiag să viu la voi, sau cu dragoste și cu duhul blândeții?” (I Cor. 4, 21 ). Dar în stihul ce ne stă în față nu numai că nu-i lingu­șește, ci pe sub ascuns chiar îi învinovățește, căci cuvintele „vă va întări” și „nevinovați” îi arată pe dânșii clătinați în credință și răspunzători de vinovăție.

Tu însă te gândește cum apostolul îi pironește veșnic de numele lui Iisus Hristos, și nu de numele vreunui om, nu de numele vreunui apostol sau das­căl, ci necontenit le amintește de numele celui dorit de dânșii, întocmai ca și cum ar avea grijă de a întrema pe niște buimăciți de beție. Nici într-o altă Epistolă nu se găsește atât de des pus numele lui Hristos, pe când aici, în puți­ne stihuri se găsește trecut de multe ori, și aproape că întregul început al cu­vântului și l-a țesut cu acest nume.

Gândește-te bine de la început: «Pavel, zice, chemat apostol al lui Iisus Hristos, la toți cei ce cheamă numele lui Iisus Hristos, har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Iisus Hristos. Mulțămesc Dumnezeului meu pentru harul dat vouă întru Iisus Hristos, precum mărturisirea lui Hristos s-a adeverit întru voi, așteptând descoperirea Domnului nostru Iisus Hristos, ca­rele vă va și întări pre voi, până la sfârșit nevinovați în ziua Domnului nostru Iisus Hristos.” Ai văzut șirul neîntrerupt al numelui lui Hristos? De unde este destul de arătat, chiar și pentru cei mai tâmpi, că el nu face aceasta cum s-ar întâmpla și fără scop, ci prin îndesirea acestei numiri frumoase, scoțându-le mândria cea proastă din suflet, încearcă să le curățească puroiul bolii.

„Credincios este Dumnezeu, prin carele v-ați chemat spre împărtășirea Fi­ului său” (I Cor. l, 9 ). Vai! Ce lucru mare a spus el aici! Câtă măreție a da­rului ne-a arătat! «Ați fost chemați, zice, spre împărtășirea unuia Fiului său, și voi vă lăsați la bunul plac al oamenilor? Dar ce poate fi mai rău decât aceasta? Și cum ați fost chemați? Prin Tatăl.» Dar fiindcă el întruna zicea de Fiul, că „printr-însul” și „întru dânsul”, apoi ca să nu se creadă că pomenește de Tatăl ca mai prejos decât Fiul, a dat întregul fapt Tatălui. «Nu ați fost chemați, zice, prin cutare sau prin cutare, ci prin Dumnezeu Tatăl, și printr-însul v-ați și îm­bogățit.» Iarăși zice „v-ați chemat”, adică nu voi v-ați apropiat de el mai întâi, ci «ați fost chemați.»

Dară ce va să zică oare: „spre împărtășirea Fiului său?” Ascultă-l tot pe dânsul, care mult mai lămurit o arată aceasta în altă parte:

„De răbdăm, zice, împreună vom și împărați, de am murit împreună cu Hristos, împreună cu dânsul vom și învia” (2 Tim. 2, 12 și 11 ).

„Credincios este Dumnezeu”, adică „adevărat.” Dar dacă este adevărat, apoi va și face ceea ce a făgăduit; însă a făgăduit a ne face părtași Fiului său celui Unul-născut, că pentru aceasta ne-a chemat. „Că fără căință, zice, sunt darurile și chemarea lui Dumnezeu.” Toate acestea el mai dinainte le iconomisește cu cuvântul, ca nu cumva după mulțimea greșalelor lor să cadă în deznădăjduire. Toate ale lui Dumnezeu ne vor urma fără îndoială, dacă însă nu vom fugi peste câmpi, ca și caii cei fără zăbală în gură, ca și Iudeii, carii fiind che­mați, n-au voit să primească cele bune. Aceasta nu s-a întâmplat din pricina celui ce a chemat, ci din pricina nerecunoștinței lor. El voia să le dea bunătățile făgăduite, ei însă nevoind a primi, înșiși s-au scos afară. Dacă i-ar fi chemat la un lucru greu și foarte obositor, ar fi avut poate cuvânt de apărare, deși nici așa n-ar fi fost vrednici de iertare; - dar când au fost chemați spre curățire, spre dreptate, sfințire, izbăvire din robie, spre har și înfiere, spre bunătățile cele gătite mai nainte, pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit, și când Dumnezeu i-a chemat, și prin sine i-a chemat, apoi de ce iertare vor pu­tea fi vrednici cei ce n-au alergat către dânsul?

„Și rogu-vă pre voi, fraților, pentru numele Dom­nului nostru Iisus Hristos, ca toți aceeași să grăiți și să nu fie între voi dezbinari, ci să fiți întemeiați în­tru un gând și întru o înțelegere.” (I Cor. l, 10)

Precum ziceam pururea, că certările trebuie a se face câte puțin și pe ne­simțite, același lucru îl face și Pavel aici. în adevăr, urmând el a trece la un fapt încărcat de multe primejdii și care ar fi fost de-ajuns spre a zdruncina Bi­serica din temelii, se folosește de cuvânt cu cea mai mare înțelepciune. Zice că-i roagă pe dânșii, și că-i roagă prin Iisus Hristos, ca și cum el nu era de-ajuns singur ca să le adreseze rugămintea și să-i încredințeze de cererea lui ce-a dreaptă. Și ce înseamnă: „Rogu-vă pentru numele lui Iisus Hristos”? Adică «Iau pe Hristos de martor, iau în ajutor numele lui nedreptățit și batjo­corit», și cu multă sfială face aceasta, ca nu cumva să-i rușineze deodată, fiindcă păcatul face pe oameni nerușinați. Pentru aceea, dacă de la început chiar ai certat aspru pe cineva, l-ai făcut singur neîmblânzit și fără rușine, iar dacă l-ai adus la smerenie prin vorbe blajine, apoi i-ai îndoit grumazul, i-ai tă­iat îndrăzneala și l-ai făcut să cate la pământ. Aceasta tocmai pregătind-o aici și Pavel, deocamdată îi roagă în numele sau pentru numele lui Iisus Hristos. Și de ce-i rogi, spune-mi? „Ca toți aceeași să grăiți, zice, și să nu fie între voi îm­părecheri (schisme).” Singură arătarea schismei (împărecherii) printre dânșii și era de-ajuns spre a fi învinovățiți. Prin împărecheri, nu numai că întregul se desparte în mai multe părți, ci chiar se pierde la urmă, căci așa este firea schismei. Apoi, fiindcă i-a atins foarte prin numirea schismei, iarăși îndreaptă și moaie vorba, zicând: „ci să fiți întemeiați într-un gând și într-o înțelegere.” Fiindcă mai sus a spus: „ca aceeași să grăiți”, apoi ca să nu creadă ei că buna-înțelegere se mărginește numai la vorbe, le-a adaos: „ci să fiți întemeiați în­tr-un gând și într-o înțelegere”, ca și cum le-ar fi zis: «cer de la voi bunaînțelegere pe care nu numai în vorbe, ci și în cugetele voastre să o aveți.» Și fi­indcă se poate să se vorbească și cu cugetul aceeași, și să nu fie bună-înțelegere - deși nu în toate lucrurile - pentru aceea a adăogat cuvintele: „să fiți în­temeiați”, fiindcă cel unit în oarecari lucruri și în altele dezbinat, nicidecum nu a fost întemeiat, ci a rămas străin de împreuna-glăsuire. Se poate apoi ca unii să împreună-glăsuiască în cugetări, dar nu în înțelegere, ca de pildă cei cari au aceeași credință, însă nu sunt uniți după dragoste. Astfel că după cuge­te suntem uniți, căci cugetăm aceleași, însă după înțelegere nu suntem uniți defel, ceea ce s-a întâmplat cu Corinthenii aceștia, că unii voiau pe cutare, iar alții pe cutare. Pentru aceea zice apostolul că trebuie a împreună-glăsui și cu gândul, și cu înțelegerea. Schisma între Corintheni nu venise de acolo că se dezbinaseră și se învrăjbiseră în credință, ci pentru că se dezbinaseră în înțele­gere (părere), după ambiția omenească. Dar fiindcă cel învinuit se face cu to­tul lipsit de rușine, întrucât nu sunt martori împotriva lui, vezi cum apostolul, nedându-le voie să tăgăduiască faptul, a adus de față martori.

„Pentru că s-a arătat mie pentru voi, frații mei, de la cei ce sunt ai Hloii” (I Cor. l, 11). Și nu a spus aceasta îndată, ci mai întâi a pus la mijloc păcatul, ceea ce este faptul celui ce a crezut celor ce i-au arătat, căci dacă n-ar fi fost așa, n-ar fi învinovățit el degeaba, fiindcă n-ar fi crezut Pavel cum s-ar întâm­pla. Și nu a spus îndată de la început că i s-a arătat, ca să nu pară că-i învino­vățește numai din arătările acelora, și nici n-a tăcut, ca să nu se creadă că vorbește numai de la sine. Iarăși îi numește frați, căci chiar dacă păcatul lor era învederat, totuși nimic n u-l împiedică încă de a-i numi frați. Dar tu gândeș-te-te la înțelepciunea apostolului, cum el nu a numit în parte persoanele cari i-au arătat, ci întreaga casă a Hloii, ca astfel ei să nu poată război pe cel ce i-a arătat faptul, astfel că și pe acela l-a acoperit, și învinuirea adusă lor a scos-o întreagă la iveală. El nu se uita numai la folosul lor, ci și la folosul acelora care i-au arătat. Pentru aceea nu a spus: «s-a arătat mie de cutare și cutare», ci a pus înainte întreaga casă a Hloii, ca să nu se creadă că acestea sunt născociri de-ale sale.

Și ce i s-a arătat? „Că priciri între voi sunt.” Când îi ceartă, el le zice: „să nu fie între voi împărecheri”, iar când le vestește ce i s-a spus de alții, el vor­bește cu mai multă blândețe, zicând: „mi s-a arătat mie că priciri între voi sunt”, ca astfel să nu se mânie pe cei ce i-au arătat.

După aceea spune și de felul pricirilor: „Că fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel, iară eu al lui Apollo, iară eu al lui Chifa” (I Cor. l, 12). «Nu vor­besc, zice, de pricirile dintre -voi pentru lucruri aparte, ci spun de priciri care sunt mai grozave decât acelea.» „Că fiecare din voi zice.” Așadar răutatea cu­prinsese nu numai o parte a Bisericii din Corinth, ci întreaga Biserică. Deși poate ei nu vorbeau nici de Pavel, nici de Apollo și nici de Petru, totuși apostolul arată prin aceste cuvinte că dacă dânșii nu trebuia să se sprijine pe aceș­tia, apoi cu atât mai mult pe alții. Cum că Corinthenii nu ziceau numaidecât de Pavel, de Apollo și de Chifa, aceasta se poate vedea mai departe, unde zice: „Și acestea, fraților, le-am închipuit întru mine și întru Apollo pentru voi, ca întru noi să vă învățați, ca nu mai mult decât ce este scris să cugetați” (I Cor. 4, 6). Dacă ei nu trebuia ca să aclame numele lui Pavel, Apollo și Chifa, și să și le însușească, apoi cu atât mai mult numele altora. Dacă ei nu trebuia să socotească ca mai-marele lor pe dascălul, pe cel dintâi dintre apos­toli și pe cel ce a catehizat o obște atât de mare ca a lor, cu atât mai mult pe cei ce nu erau nimic față de dânșii. Deci grăbindu-se foarte a-i scoate și a-i scăpa de acea boală, pune la mijloc aceste nume. De altfel, și cuvântul său îl face mai dulce, nepomenind pe nume pe cei ce dezbinaseră Biserica, ci ascunzându-le prin numirea apostolilor ca și cu o perdea.

„Eu sunt al lui Pavel, iară eu al lui Apollo, iară eu al lui Petru.” Nu preferându-se pe sine a pus pe Petru la urmă, ci încă foarte mult voindu-l pe acela. El a mers cu vorba prin creștere, ca să nu se creadă că face aceasta din pizmă și că răpește cinstea lor, împins fiind de acea boală urâcioasă. Tocmai pentru aceea s-a pus pe el cel întâi, și dacă el cel întâi dezaprobă pe Corintheni, nu o face pentru că iubește cinstea, ci fiindcă disprețuiește mult o astfel de cinste. După ce deci întregul atac el îl primește mai întâi, la urmă pune și pe Apollo și pe Chifa. Așadar, nu a făcut aceasta ca să se înalțe pe sine, ci ca prin pro­pria persoană el cel dintâi să aducă îndreptare în cele ce n-ar fi trebuit să se întâmple. Cum că cei ce se alipiseră de cutare sau de cutare păcătuiau loruși, este învederat, și bine i-a învinuit zicând că «nu faceți bine dacă spuneți că „eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa” - dar pentru ce oare a mai adăogat „iar eu al lui Hristos”? - căci dacă ei păcătuiau alipindu-se de oameni, firește că nu păcătuiau alipindu-se și afierosindu-se pe dânșii lui Hristos. Deci ce înseamnă aceasta? Apoi el nu-i învinovățește pentru că-l aclamau pe Hristos, ci pentru că nu cu toții îl aclamau pe el unul. Eu socotesc că adăugând această zicere a voit ca și de aici să le facă păcatul mai mare, ară-tându-le că și pe Hristos cel unu l-au împărțit, deși nu făcuseră așa. Cum că despre aceasta a făcut vorbire, a arătat-o prin stihul următor:

„Au doară s-a împărțit Hristos?” (I Cor. 1,13) Ceea ce el zice aci aceasta înseamnă: «Ați tăiat pe Hristos și ați împărțit trupul lui.» Văzut-ai mânia lui? Văzut-ai certare și vorbă plină de necaz? Dacă nu le aruncă învinuirea întrea­gă, ci numai cât întreabă, apoi o face aceasta ca și cum necuviința lor era măr­turisită de toți. Unii zic că prin cuvintele „Au doară s-a împărțit Hristos?” apostolul face vorbire și de altceva, că de pildă Hristos a fost împărțit oameni­lor și că Biserica a fost împărțită în două, că o parte a luat-o el și cealaltă parte a dat-o lor.

Înălțarea Sfintei Cruci

„Pentru că cuvântul Crucii celora ce pier nebunie este, dară nouă, celora ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este. Că scris este: Pierde-voiu înțelepciu­nea înțelepților, și priceperea celor pricepuți voiu lepă­da. Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul veacului acestuia? Au nu au făcut nebună Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia? Că de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu nu a cunoscut lumea prin înțelepciune pre Dum­nezeu, bine au voit Dumnezeu prin nebunia propovăduirii a mântui pre cei ce cred. Pentru că și Iudeii semn cer, și Ellinii înțelepciune caută, iară noi propovăduim pre Hristos cel răstignit, Iu­deilor adică sminteală, iar Ellinilor nebunie, însă celor chemați, Iudeilor și Ellinilor, pre Hristos puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18-24 )

Privește cum cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înțelepte decât oa­menii și cum cele slabe ale lui sunt mai puternice decât oamenii. Și cum sunt mai puternice? Pentru că au străbătut întreaga lume și pe toți i-au răpus; pen­tru că mii și mii încercându-se să stingă numele celui răstignit, lucrul s-a petre­cut cu totul dimpotrivă. Acelea au sporit și s-au răspândit din ce în ce mai mult, iar aceia au pierit și s-au nimicit; cei vii războind pe cel mort, n-au folosit ni­mic. Deci când Ellinul îmi spune că sunt nebun, atunci mai mult se arată pe sine de nebun, căci eu, cel crezut de dânsul nebun, sunt mai înțelept decât cel înțe­lept; că eu, cel crezut slab, sunt mai tare decât el. Ceea ce vameșii și pescarii au putut să facă cu harul lui Dumnezeu, aceia, filosofii, ritorii, tiranii și întreaga lu­me, nici măcar n-au putut să-și închipuie. Căci ce oare nu a adus crucea? Cu­vântul pentru nemurirea sufletului, pentru învierea trupurilor, pentru disprețui­rea celor de aici, pentru dorirea celor viitoare. Crucea a făcut pe oameni îngeri, toți pretutindenea filosofează și arată toată bărbăția. «Dar, zici tu, și printre dân­șii au fost mulți cari au disprețuit moartea.» Și cine sunt aceia, spune-mi? Poate cel ce a băut otrava[1]? Dar de voiești, eu pot să-ți arăt mii de aceștia în Biserica lui Hristos. Când prigoana se ridica asupra lor, dacă ar fi trebuit cu toții să bea otravă și să moară pentru Hristos, cu toții ar fi făcut-o, și toți ar fi fost mai stră­luciți decât acela. De altfel, acel [Socrat] nefiind stăpân pe sine ca să bea sau să nu bea, a băut; cu voie sau fără de voie el trebuia să pătimească aceasta, ceea ce nu a fost faptul vreunei bărbații, ci al silirii. Chiar și tâlharii și ucigătorii, în urma hotărârii judecătorilor au pătimit poate și mai grozave decât acela. Printre noi însă este cu totul dimpotrivă, căci mucenicii n-au suferit fără de voia lor, ci cu buna lor voire, stăpâni fiind a pătimi sau nu, și deci au arătat o bărbăție mai tare decât orice diamant. Așadar nu este nimic de mirare că acela a băut otrava, când nici nu era stăpân pe sine de a nu bea și când ajunsese la cea mai înaintată bătrânețe - căci spunea că el era de șaptezeci de ani - când el disprețuia viața, dacă aceasta înseamnă a disprețui, ceea ce eu n-aș zice, și cred că nimeni altul n-ar zice-o. Tu însă arată-mi pe cineva stând vitejește în cazne și munci pentru buna-cinstire, precum eu ți-aș putea arăta mii și mii de aceștia în lumea în­treagă. Cine, fiindu-i smulse unghiile de la mâini și de la picioare, a suferit cu bărbăție? Cine a răbdat cu vitejie, fiindu-i dezrădăcinate arterele? Cine a suferit cu vitejie, fiindu-i despărțit trupul de cap? Cine, fiindu-i oasele sfărâmate? Cine, fiind pus necontenit pe jăratic? Cine, fiind aruncat în căldarea cea de pe foc? Arată-mi de acestea. A muri cineva prin otravă este totuna cu cel ce doar­me, căci această moarte se zice că este mai dulce decât somnul. Dacă însă au și suferit oarecari munci, totuși a pierit lauda lor, căci s-au prăpădit pentru niște pricini urâcioase, unii pentru că vorbeau ascultătorilor de cele neîngăduite, alții fiindcă erau prinși în fapte necinstite, și alții iarăși, nefiind vreo pricină binecu­vântată, se predau singuri în zadar și fără scop.

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „ Sf. Ioan Hrisostom, Editura Sofia, București, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro


Ultima modificare efectuată micutiu_sorin la Lun 03 Noi, 2008 12:35 am, modificat de 4 ori în total

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Joi 30 Oct, 2008 2:28 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

Slăvit să fie Domnul!

Epistolă întâia către Corinteni cap. 3, se structurează astfel:

Arrow Chemarea fiecăruia dintre noi la maturitatea duhovnicească (1-4).
Arrow Dumnezeu este cel care dă creșterea (5-9).
Arrow Hristos este temelia (10-11).
Arrow Să se zidească pe această temelie (12-13).
Arrow Dumnezeu judecă eforturile noastre de constructori (14-15).
Arrow Noi suntem templul lui Dumnezeu (16-17).
Arrow Viața în Hristos, nebunie și înțelepciune (18-20).
Arrow Suntem ai lui Hristos (21-23).

Sf. Ioan Gura de Aur, talcuire la 1 Corinteni 3, 9-17

Cât de slut esle păcatul, și cu ce se aseamănă. Și despre cei lacomi

Nimic nu este atât de dobitocesc lucru ca păcatul, nimic nu este atât de prostesc și de primejdios. Păcatul toate le răstoarnă pe dos, toate le tulbură și le nimicește oriunde s-ar strecura. Scârbavnic este a-l vedea, greoi și de nesu­ferit. Și dacă vreun zugrav și-ar închipui vreodată chipul păcatului, cred că nu ar greși dacă și l-ar închipui ca o pocitanie barbară, suflând foc pe nări, scârbavnică, neagră, întocmai așa după cum poeții își închipuie pe Scila din mi­tologie. Păcatul se agață de cugetul nostru cu mii de mâini, și pe neașteptate străbate în sufletul omului, și toate le răstoarnă pe dos, ca și câinii care mușcă pe furiș. Dar pentru ce mai trebuie să-l zugrăvim, și să nu aducem aici la mij­loc pe cei care-l fac și sunt stăpâniți de dânsul?

Pe cine voiți mai întâi să zugrăvim? Pe lacom și pe răpitor? Dar ce poate fi mai nerușinat ca ochii acestora? Ce poate fi mai fără rușine și mai cinic ca aceștia? Nu atât de nerușinat este câinele ca unul din aceștia, când răpește cele ale altora. Ce poate fi mai spurcat ca mâinile acestora? Ce poate fi mai nesă­țios ca gura lor, care toate le înghite și niciodată nu se mai satură? Nu te uita la fața și la ochii lor, că sunt de om, căci ochii omenești nu văd astfel de lu­cruri. Lacomul și răpitorul nu vede pe oameni ca oameni, nu vede cerul ca cer, nu ridică capul în sus către stăpânul a toate, ci totul crede că este ban. Ochii omenești obișnuiesc a vedea pe săraci doborâți de sărăcie, și se mișcă spre milă, pe când ochii acestora, când văd pe săraci, se înfurie ca ai fiarelor săl­batece. Ochii omenești nu văd cele străine ca ale lor, ci și pe ale lor ca străine; nu poftesc pe cele ale altora, ci și pe ale lor le dau altora, pe când ochii acestora nu pot suferi, dacă nu vor răpi și pe cele ale altora, căci ei nu au ochi de om, ci de fiară sălbatică. Ochii omenești nu pot suferi să vadă trupul lor gol, căci este al lor, și nici chiar pe al altora - pe când ochii acestora dacă nu vor vedea pe toți dezbrăcați și dacă nu vor vedea toate cele străine strânse acasă la dânșii, niciodată nu vor fi mulțămiți, și mai bine zis, nici atunci nu sunt mulțămiți. Pentru aceea, mâinile lor nici cu labele fiarelor sălbatice nu le-ar putea asemăna cineva, căci sunt mult mai răpitoare și mai grozave ca ale acelora. Urșii și lupii după ce s-au săturat, se dezgustă pe urmă de prada lor și se de­părtează, pe când aceștia niciodată au saț. Dumnezeu ne-a făcut mâinile ca să ajutăm pe alții, iar nu ca să-i dezbrăcăm, și dacă ar urma ca noi să le folosim la aceasta, apoi este mai bine a le tăia și a rămâne fără ele.

Tu, când o fiară sălbatică îți sfâșie o oaie, te scârbești; și când însuți faci așa cu fratele tău, nu crezi că ai făcut ceva rău? Și cum te poți numi om? Nu vezi că noi numim fapt omenesc mila cea plină de iubire de oameni, și când cineva face ceva crud și lipsit de milă, îl numim cu toții neomenos? Deci felul omului îl osebim de al fiarelor sălbatice numai prin a milui, zicând pururea: &laquo;Oare el nu este om? Oare este fiară sălbatică sau câine?&raquo; Oamenii vindecă sărăcia și nu o mai sporesc, pe când gurile acestora sunt guri de fiare sălbati­ce, sau mai drept vorbind, chiar mai rele, chiar mai sălbatice decât ale acelora, fiindcă ies din ele cuvinte mai veninoase decât dinții acelora, cuvinte care adeseori pricinuiesc și moartea aproapelui. Și dacă le-ar cerceta pe toate cine­va, atunci ar putea vedea bine cum neomenia și lipsa de milă fac din oameni neoameni și fiare sălbatice. Dacă încă ar cerceta și cugetul unor astfel de oa­meni, încă i-ar numi nu numai fiare sălbatice, ci chiar draci, căci sunt plini de răutate și de dușmănie asupra aproapelui. Acolo nu vei vedea nici dragoste de împărăția Cerurilor, nici frică de gheena, nici rușine de oameni, nici milă, nici bunăvoire, ci nerușinare și obrăznicie, și disprețul tuturor celor viitoare, iar cuvintele lui Dumnezeu pentru osândă, ca și amenințarea cu gheena, lor li se par numai un basm.

Astfel este cugetul lacomilor și al răpitorilor.

Deci când ei pe dinlăuntru sunt draci și pe dinafară fiare sălbatice, ba chiar mai răi decât acelea, apoi atunci cu cine vom asemănă astfel de oameni? Cum că sunt mai răi decât fiarele sălbatice este învederat de acolo că acelea sunt de la fire așa, pe când ei, ca oameni, având de la fire blândețea, se silesc singuri a se pune în rândul fiarelor sălbatice. Dar și dracii îi au pe aceștia împreună-lucrători cu dânșii împotriva celor bântuiți, pe când dacă nu ar lucra cu dracii, apoi cele mai multe din meșteșugurile lor împotriva noastră s-ar sparge în capul lor - aceștia însă întrec și pe draci, încercând să-i stăpânească pe cei bântuiți. Și ia­răși, dracul războiește pe om, iar nu pe ceilalți draci, pe când lacomul se gră­bește a face rău în orice chip celui de aproape și nu se sfiește nici de fire.

Știu bine că mulți sunt nemulțămiți de noi pentru aceste cuvinte, dar eu nu sunt defel supărat, ci mi-e milă și plâng pe niște astfel de oameni, și chiar de ar voi să mă bată, cu plăcere aș suferi dacă s-ar depărta de această sălbăticie. Căci nu numai eu singur, ci și Prorocul îi scoate pe aceștia din rândul oameni­lor, zicând: „Omul, în cinste fiind, nu a priceput, ci s-a asemănat dobitoacelor celor necuvântătoare” (Ps. 48, 21). Deci să ne facem odată oameni, să privim spre cer și să recâștigăm chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim și de bunătățile viitoare,”cu harul și cu iubirea de oameni a Dom­nului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea și cinstea, împre­ună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.


Ultima modificare efectuată micutiu_sorin la Mie 05 Noi, 2008 7:09 pm, modificat de 2 ori în total

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Lun 03 Noi, 2008 12:27 am  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

Sf. Ioan Gura de Aur, talcuire la 1 Corinteni 4, 9-16

„Noi nebuni suntem pentru Hristos, iară voi înțe­lepți întru Hristos, noi slabi, iară voi tari (că este tre­buitor a lua vorba iarăși de aci), voi slăviți, iară noi necinstiți” (I Cor. 4, 10).

Deci să vedem cum el s-a făcut următor lui Hristos. Această urmare nu are nevoie de timp și de meșteșug, ci numai de bunăvoire. Dacă noi intrăm la un pictor, nu vom putea imita un tablou, oricât de mult l-am fi văzut, pe când pe Pavel numai din simplă auzire putem să-l imităm. Deci voiți poate să aducem la mijloc tabloul, și să zugrăvim viața lui Pavel înaintea voastră? Ei bine, să stea de față acel tablou, sau acea placă ce este cu mult mai strălucită decât toate icoanele sau tablourile împărătești. Căci subiectul nu este doară nici scânduri lipite, nici prostiri[1] sau pânzi puse deasupra, ci lucrul lui Dumnezeu; căci este suflet și trup. Sufletul este lucrul lui Dumnezeu, iar nu omenesc, și trupul de asemenea. Ați aplaudat aici? Însă nu aici este timpul de aplauze, ci la cele ce urmează, și nu numai de aplauze, ci și de imitare. Până acum mate­rialul este deopotrivă pentru toți. Căci sufletul nu se deosebește de alt suflet, întrucât este suflet, ci numai buna voire arată deosebirea dintre dânsele. După cum nici trupul nu se deosebește întru nimic de alt trup, ci este deopotrivă și cel al lui Pavel cu cel al celor mulți, și numai primejdiile îl pot face mai stră­lucit pe unul decât pe altul; tot așa și cu sufletul. Așadar, să stea în fața noastră tabloul sufletului lui Pavel. Acest tablou mai înainte era mânjit și plin de pă­ianjeni - căci nimic nu este mai rău ca hula. Dar după ce a venit în lume, cel ce toate le-a prefăcut și a văzut acest tablou, a văzut vreau să zic sufletul lui Pavel astfel așezat, nu doar din pricina lenei sau a prostiei, ci din pricina necercării și pentru că nu avea cu el florile bunei cinstiri - osârdie avea, însă îmbrăcămintea osârdiei, așa zicând, n-o avea, căci nu avea osârdia după cu­noștință - i-a dat floarea adevărului, adică harul, și apoi fără de veste a arătat acest tablou, icoană împărătească. Căci luând cu el îmbrăcămintea osârdiei și aflând ceea ce nu știa până atunci, nu a mai întârziat, ci de îndată s-a arătat ca cel mai bun meșter. Și mai întâi capul i se arată împărătesc, propovăduind pe Hristos, apoi și restul trupului, ca unul ce a arătat cea mai strașnică viață. Pic­torii încuindu-se în odaia de lucru, nimănui nu deschid ușile, ci lucrează înlăuntru cu toată liniștea și strășnicia - Pavel însă punându-și placa în mijlocul lumii, în mijlocul tuturor potrivnicilor, tuturor tulburărilor și tuturor nenoro­cirilor, și-a lucrat singur acest tablou împărătesc, și nu era împiedicat. Pentru aceea și zicea: „Priveliște ne-am făcut lumii”, zugrăvindu-și singur icoana în mijlocul pământului și a mării, în mijlocul cerului și al întregii lumi gândite. Voiți poate a vedea și celelalte părți ale trupului, cele mai jos de cap? Sau poate voiți ca să mergem cu vorba de jos în sus? Privește deci această statuie de sus, ba încă și mai cinstită și decât aceasta, ca una ce merită să stea în cer, nelegată cu plumb ca statuile obișnuite, și nici așezată într-un loc anumit, ci alergând de la Ierusalim și până la Iliric, și până în Ispania, și purtându-se pretutindeni în lumea întreagă, întocmai ca și când ar fi avut aripi. Căci ce ar putea fi mai frumos decât aceste picioare, care au călcat peste tot pământul de sub soare? Această frumusețe o vestește și Prorocul de la început, zicând: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea” (Is. 3, 7). Ai văzut cât de frumoase sunt picioarele?

Voiești poate a vedea și pieptul? Vino să-ți arăt și aceasta, și-l vei vedea cu mult mai frumos decât picioarele de care spusei, ba încă mai frumos și decât picioarele vechiului legiuitor. Căci Moisi a purtat pe pieptul său cele două ta­ble de piatră, pe când Pavel a avut înlăuntrul său chiar pe Hristos și purta cu sine însăși icoana împărătească. Pentru aceea el a fost mai însemnat și decât masa cea de aur ce era pusă pe chivotul legii, și decât Heruvimii cei de acolo, căci de acolo nu ieșea un astfel de gest ca cel al lui Pavel, ci glasul de acolo spunea mai mult de cele pământești, pe când din glasul lui Pavel nu se auzea decât de lucruri cerești, și chiar de cele mai presus de ceruri. Jertfelnicul acel din legea veche nu slujea fără numai iudeilor, pe când Pavel a slujit lumii în­tregi. Acolo erau lucruri neînsuflețite, pe când aici ni se vorbește printr-un su­flet bun despre fapte bune. Acest Jertfelnic a fost mai strălucit și decât cerul, și nu a fost luminat de felurimea stelelor, nici de razele soarelui, ci avea cu dânsul chiar pe însuși Soarele Dreptății, care slobozea razele sale. Pe cerul de deasupra noastră câteodată îl face posomorât vreun nour gros care îl întunecă, pe când pieptul lui Pavel niciodată nu a fost întunecat de vreun astfel de nour, sau mai bine zis, au trecut de multe ori peste dânsul nouri groși, însă n-au fost în stare să-i întunece lumina, ci chiar în mijlocul ispitelor și al primejdiilor această lumină strălucea. Pentru aceea, chiar pe când el se găsea în legături, striga cu glas mare: „Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (2 Tim. 2, 9). Ast­fel deci pururea din limba lui el slobozea raze și nici o primejdie sau frică nu-i putea face pieptul posomorât. Dar se pare că pieptul a întrecut pe picioare -însă nu… căci și acelea sunt bune, precum și pieptul este bun.

Voiești poate a vedea și pântece frumos? Ascultă ce spune de el: „Dacă mâncarea face sminteală fratelui meu, nu voiu mânca carne în veac” (I Cor. 8, 13), și „Bine este a nu mânca carne, nici a bea vin, nici ceva de care fratele tău se smintește, sau se poticnește, sau se slăbește” (Rom. 14, 21), și „Buca­tele pântecelui, și pântecele bucatelor” (I Cor. 6, 13). Deci ce ar putea fi mai frumos ca asemenea pântece învățat a rămâne liniștit, învățat cu toată cumpătarea, știind a flămânzi și a înseta? După cum la un cal liniștit se pun hățuri aurite, tot asemenea și pântecele lui Pavel pășea armonios, fiindcă biruise rânduiala firii, căci Hristos era în el. Găsindu-se deci într-o astfel de cumpătare, era firesc ca orice răutate să se împrăștie.

Voiești acum poate a vedea și mâinile lui? Sau poate că mai întâi voiești a vedea răutatea lor de dinainte? Când el intra prin casele Creștinilor și târa după sine pe bărbați și pe femei, ducându-i înaintea arhiereului, atunci nu avea numai mâni de fiară sălbatică, ci încă și mai grozave. După ce însă aceste mâini au primit coloarea adevărului și lucrarea duhovnicească, aceste mâni s-au făcut nu ale unui bărbat, ci mâini duhovnicești, în fiecare zi legate în lanțuri și care pe nimeni n-au lovit vreodată, ci de mii de ori au fost lovite. Odată și vipera a avut plăcere de aceste mâini, care nu mai erau mâini de om, și pentru aceea nici că le-a vătămat cu ceva.

Voiești poate a vedea și spatele lui, cum și celelalte mădulare? Ascultă ce spune el de acestea: „De la Iudei de cinci ori câte patruzeci fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroșcat, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte și o zi întru adânc am petrecut” (2 Cor. 13, 24-25). Dar ca nu cumva și noi, căzând întru adânc nemărginit, să su­ferim multe neajunsuri cercetând toate mădularele lui, haideți să vedem o altă frumusețe la dânsul, adică frumusețea hainelor, de care se sfiau până și dracii și fugeau, iar bolile se vindecau. Oriunde s-ar fi arătat Pavel, toate se trăgeau în laturi și se uimeau, ca trecând pe acolo cel mai însemnat om din lume. După cum cel ce a primit în război multe răni se sperie până și de vreo armă de-a celui ce l-a rănit, tot așa și dracii se speriau văzând numai poala hainelor lui. Unde sunt acum cei bogați cari cugetă lucruri mari bizuindu-se în bogăția lor? Unde sunt cei ce-și numără dregătoriile ce le au și hainele cele prețioase? Toți aceștia, asemuindu-se cu veșmintele lui Pavel, se vor vedea și pe dânșii ca și pe hainele lor deopotrivă cu tina și cu noroiul cel puturos. Și ce spun eu de haine și de aurării? Dacă mi-ar da cineva puterea de a stăpâni lumea în­treagă, eu cu toate acestea aș crede o singură unghie de-a lui Pavel mai puter­nică decât acea împărăție; aș prețui sărăcia lui înaintea oricărei dezmierdări, necinstea lui mai presus de orice slavă, golătatea lui înaintea oricărei bogății, lovirea și pălmuirea acelui cap sfânt înaintea oricărei liniști, pietrele pe care le-a primit când a fost împroșcat, mai mult decât orice diademă împărătească.

Această cunună să o dorim, iubiților, și dacă nu este acum prigoană asupra Creștinilor, să ne pregătim pe noi înșine intrând în luptă. Că nici el ni s-a arătat bărbat strălucit numai din prigoane, pentru care și zicea: „Că îmi mun­cesc trupul” (I Cor 9,27), dar aceasta se poate câștiga și fără de prigoane. Aiu­rea zice că îngrijirea trupului nu trebuie a o face spre plăcere. Și iarăși: „Având hrană și îmbrăcăminte, cu acestea îndestulați să fim” (l Tim. 6, Cool. La toate acestea nu este nevoie de prigoane. Tot el înțelepțea și pe cei bogați, zi­când: „Cei ce vor să se îmbogățească cad în ispită”, (1 Tim. 6, 9). Deci dacă și noi ne nevoim așa când intrăm în lupte, ne vom încununa, iar dacă nu sunt prigoane, vom lua mare plată pentru aceasta. Dacă însă noi ne îngrășăm trupul și viețuim viață porcească, apoi chiar și în timp de pace vom păcătui și vom suferi rușinea păcatului. Nu vezi împotriva cui este îndreptată lupta noastră?

Este îndreptată împotriva puterilor celor netrupești. Deci cum, dacă noi sun­tem trupuri, vom putea să ne apropiem de dânșii? Dacă cineva luptându-se cu un om, și încă are nevoie de a se înfrâna în mâncări, dar mai vârtos când are a se lupta cu dracii! Când noi suntem stăpâniți și legați de grăsimea trupului și de bogăție, apoi cum vom putea stăpâni pe vrăjmașul nostru? Legătură grea și cătușe este bogăția, legătură grozavă pentru cei ce nu știu a o întrebuința cum se cade, tiran crud și neomenos, care poruncește totul spre vătămarea celor ce-i slujesc. Dar dacă am voi, am răsturna din scaun acest tiran, și l-am face ca să meargă după noi, iar nu să ne poruncească. Și cum s-ar putea face aceas­ta? Când noi vom împărți bogăția cu toții îndeolaltă. Câtă vreme bogăția se găsește singură și numai în stăpânirea unora, atunci întocmai ca și un tâlhar de codru ea toate relele le pricinuiește - dară când noi o punem la mijloc, atunci nu ne va mai stăpâni, căci noi cu toții “o vom lega bine din toate părțile.

Și acestea le spun nu fiindcă bogăția ar fi un păcat prin sine însăși, ci păcat este a nu o împărți cu cei săraci și a nu o întrebuința bine, fiindcă Dumnezeu nimic tiu a făcut rău, ci toate bune foarte. Astfel că și averile sunt bune, dar numai dacă nu stăpânesc pe cei ce le au și dacă se împrăștie spre a alina sără­cia aproapelui. Nici lumina nu este bună când nu împrăștie întunericul, ci încă îl mai prelungește, tot așa nici bogăția care, în să facă să piară sărăcia, ea dimpotrivă, o mai sporește. Cel ce se îmbogățește [cu adevărat], nu caută ca să ia de la alții, ci îngrijește de a veni în ajutorul altora; iară cel ce caută ca să ia de la alții, nicidecum nu se îmbogățește, ci el este cel sărac. Așadar, nu ave­rile prin sine însele sunt un rău, ci rea este cugetarea omului care duce bogăția la sărăcie. Astfel de oameni sunt mai ticăloși decât săracii cari cerșesc pe la răspântiile drumurilor, cu traista în gât și cu trupurile betegite. Niște astfel de oameni îmbrăcați în haine strălucite de mătase sunt mai ticăloși decât cei îm­brăcați în zdrențe; cei ce se plimbă cu mândrie prin târg sunt mai vrednici de jale decât cei ce stau pe la răspântiile drumurilor sau intră prin ogrăzile oame­nilor, strigând și cerând de pomană. Căci aceștia cel puțin laudă pe Dumnezeu și grăiesc vorbe vrednice de milă și izvorâte dintr-o înaltă filosofie, pentru care îi și miluim, le întindem o mână de ajutor și niciodată nu-i învinovățim. Dar cei ce se îmbogățesc rău, mormăie printre dinți cuvinte de cruzime și ne­omenie, cuvinte de răpire și de poftă satanicească, pentru care și sunt de toți urâți și huliți. Căci, în adevăr, gândește-te bine: Ce se crede de toți oamenii a fi urâcios și necinstit? A cere de la cei bogați, sau de la cei săraci? Negreșit că a cere de la cei săraci. Și tocmai aceasta fac bogații, căci nici că ar îndrăzni a se apropia de cei mai bogați decât ei, pe când cei săraci cer celor mai bogați. Săracul nu cere de la cel sărac, ci de la cel bogat - pe când bogatul sfâșie pe cel sărac. Și iarăși, ce este mai frumos, spune-mi, a lua de la cei ce dau de bu­năvoie și cu mulțămire, sau a sili și a supăra pe cei ce nu vor să dea? Negreșit că a nu supăra pe cei ce nu vor să dea. Dar cei bogați și aceasta o fac, căci să­racul ia de la cel ce dă de bunăvoie și cu mulțămire, pe când bogații iau de la cei ce nu vor să dea, ceea ce este dovada celei mai mari sărăcii. Că dacă n-ar primi cineva nici la un ospăț să se ducă, când cel ce l-a chemat nu a știut să-și arate mulțămirea către el, apoi cum să fie ceva bun a luă banii altuia cu sila? Pe câinii care latră, oare nu pentru aceea îi înconjurăm și fugim de dânșii, că ne supără cu prea marea lor îndărătnicie? Aceasta fac și cei bogați. Dar aceasta este purtarea cea mai necinstită, căci cel ce face totul spre a lua de la alții, pentru ce nu s-ar face și de râs amenințând cu frica pe alții? De altfel, și de câini temându-ne, de multe ori azvârlim de la noi ceea ce avem în mâini. Și iarăși, ce poate fi mai necinstit, spune-mi, a cere cineva de pomană fiind îm­brăcat în zdrențe, sau în haine de mătase? Când cineva este bogat și îngrijește de niște bătrâni săraci pentru a le lua avutul, deși sunt poate și copii la mijloc, apoi atunci de ce iertare poate fi vrednic?

Dar dacă poate voiți, apoi să cercetăm chiar și cuvintele pe care le spun bo­gații aceștia, și pe care le spun săracii. Deci ce spune săracul? Că cel ce dă mi­lostenie nu slăbește niciodată cu facerea ei, căci el știe că dă din ale lui Dum­nezeu, că Dumnezeu este iubitor de oameni și că va înapoia mai mari decât cele date. Dar toate aceste vorbe sunt izvorâte din cea mai înaltă filosofic; sunt cuvinte de îndemnare spre virtute. Prin aceste cuvinte el te îndeamnă a avea privirea îndreptată către stăpânul a toate și-ți șterge frica de sărăcia vii­toare - și, în sfârșit, multă învățătură ar putea găsi cineva în cuvintele săraci­lor. Dar vorbele bogaților care anume sunt? Sunt vorbele porcilor, și ale câ­nilor, și ale lupilor, și ale altor fiare sălbatice! Vorbele unora sunt de mese și de bucate, de mâncăruri drese cu mirodenii, de vinuri alese, de miresme, de haine și, în sfârșit, de toate celelalte îmbuibări. Alții vorbesc de dobânzi și împrumuturi, plăsmuind înscrisuri și fluturându-le în vânt încărcate cu datorii de nesuferit, a cărora stăpânire o au de la părinți și de la străbuni, și în puterea cărora unuia îi ia casa, altuia țarina, altuia robul sau celelalte ale lui. Ce ar pu­tea spune cineva de acele testamente scrise cu sânge în loc de cerneală? Căci sau punând de față vreo primejdie , sau fermecându-i cu niscaiva făgă­duințe mici, acești lupi au înșelat pe cei ce aveau ceva câștigat, dezbrăcându-i și lăsându-i pieritori de foame, iar ei intrând prin furtișag în avutul lor. Toate acestea însă nu întrec oare până și furia și sălbăticia fiarelor din codru?

Pentru aceea vă rog ca să fugim de astfel de bogăție care este încărcată cu omoruri, să câștigăm bogăția cea duhovnicească și să căutăm averile cele din ceruri, căci cei ce au niște astfel de averi sunt cu adevărat bogați, sunt cu ade­vărat cuprinși, bucurându-se și de bunătățile de aici, și de cele viitoare. Cel ce voiește a fi sărac, după cuvântul lui Dumnezeu, are deschise casele tuturor, căci celui ce nu are nimic, tot după cuvântul lui Dumnezeu, fiecare îi va da din ale sale, pe când cel ce voiește a stăpâni cu nedreptate chiar cele mici, sin­gur a închis ușile tuturor. Deci pentru ca să ne bucurăm și de bunătățile de aici, și de cele de acolo, să preferăm bogăția cea nemutată și nepieritoare, ave­rile cele nemuritoare. Cărora fie ca toți să ne învrednicim, cu harul și cu iubi­rea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpâ­nirea și cinstea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

sursa: Sursa: www.ioanguradeaur.ro


Ultima modificare efectuată de către micutiu_sorin la Mie 05 Noi, 2008 7:04 pm, modificat de 1 dată în total

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Lun 03 Noi, 2008 1:47 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

"Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu." ( 1 Corinteni 4, 1 )

Iconomia in Biserica Ortodoxa

Despre acest subiect citiți aici

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Mie 05 Noi, 2008 7:04 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

1 Corinteni 4, 10-13
" Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteți tari. Voi sunteți întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm; suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi."

Înțelesul nebuniei pentru Hristos în spiritualitatea ortodoxă
1.1 În Noul Testament
1.2 În monahismul timpuriu
1.3 Sfânta cuvioasă Isidora, nebuna în Hristos
1.4 Sfântul Simeon, cel ce s-a facut nebun pentru Hristos
1.5 În tradiția rusă
2 Părintele Teofil Părăian despre "nebunia în Hristos"
2.1 Care sunt adevărații nebuni pentru Hristos? Ce e nebunia pentru Hristos?
2.2 Credeți că ar exista nebuni întru Hristos în contemporaneitate?
3 Exemple

Despre acest subiect citiți aici

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Mie 19 Noi, 2008 3:02 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

1 Corinteni 5
"1. Îndeobște se aude că la voi e desfrânare, și o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său.
2. Iar voi v-ați semețit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârșit această faptă...."


"...Stiindu-le pe acestea, sa nu deznadajduim niciodata! Nici o arma a diavolului nu-i atît de tare ca deznadejdea! Diavolul nu se bucura atîta cînd pacatuim, cît se bucura cînd deznadajduim. Asculta! Pavel s-a temut mai mult de caderea în deznadejde a desfrînatului din Corint decît de pacatul lui. Scriindu-le Corintenilor, le graia asa: „Îndeobste se aude ca la voi este desfrînare, si asa desfrînare cum nici la pagîni nu se pomeneste (I Corinteni 5:1). N-a spus: „cum nici la pagîni nu se savîrseste”, ci: „nu se pomeneste”, [adica]: Fapta pe care pagînii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrazniti sa o savîrsiti. „Si v-ati semetit” (I Corinteni 5:2). Pavel n-a spus: „acela s-a semetit”, ci, lasînd la o parte pe cel ce a pacatuit, vorbeste cu cei sanatosi. Asa cum fac si doctorii: lasa la o parte pe cei bolnavi si vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovati de semetie pentru ca nu l-au mustrat pe cel ce pacatuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel i-a facut partasi la pacat si pe Corinteni, pentru ca sa vindece mai repede rana.
Cumplit lucru este sa pacatuiesti, dar cu mult mai cumplit sa te lauzi cu pacatele! Daca, laudîndu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multa paguba ai daca te lauzi cu pacatele; pacatul acesta e mai mare decît pacatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: „Cînd veti face totul, spuneti: Slugi netrebnice sîntem!” (Luca 17:10). Deci, daca cei care îndeplinesc toate poruncile trebuie sa se smereasca, apoi cu mult mai mult cel ce pacatuieste trebuie sa plînga si sa se numere printre cei din urma. Aceasta aratînd-o, Pavel spunea: „N-ar fi trebuit oare mai degraba sa plîngeti?” (I Corinteni 5:2). Ce spui, Pavele? A pacatuit altul, si sa plîng eu? Da – raspunde Pavel. Sîntem legati unii de altii ca madularele de trup. La trup, daca e ranit piciorul, simte durerea si capul. Si ce este mai de pret decît capul? Si totusi capul uita de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fa si tu tot asa! De asta ne si îndeamna Pavel „sa ne bucuram cu cei ce se bucura si sa plîngem cu cei ce plîng” (Romani 12:15). De asta le si spune Corintenilor: „N-ar fi trebuit oare mai degraba sa plîngeti, ca sa fie scos din mijlocul vostru cel ce a facut fapta aceasta?” (I Corinteni 5:2). N-a spus: „N-ar fi trebuit oare mai degraba sa va straduiti?” Dar ce? „N-ar fi trebuit oare mai degraba sa plîngeti?” – ca si cum o boala obsteasca, ciuma, ar fi cuprins toata cetatea. Aproape ca le-a spus: E nevoie de rugaciune si de marturisire, ca sa piara boala din toata cetatea.
Ai vazut cîta frica a atîrnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece Corintenii socoteau ca raul se margineste numai la cel ce savîrseste pacatul, de aceea Pavel le trezeste luarea aminte, spunîndu-le: „Oare nu stiti ca putin aluat dospeste toata framîntatura?” (I Corinteni 5:6). Cuvintele lui Pavel. au acest înteles: Daca raul înainteaza, va cuprinde si celelalte madulare; trebuie deci sa va îngrijiti de pacatul acesta ca si cum ati avea de luat hotarîri cu privire la niste rele obstesti. Sa nu-mi spui mie ca numai acela a pacatuit, ci gîndeste-te la aceea ca raul e un puroi care ameninta sa se întinda în tot trupul. Si – dupa cum, cînd arde o casa, sar în ajutor si se grabesc si cei care n-au suferit nici un rau, nu mai putin decît cei cu casa aprinsa, ca nu cumva focul sa se întinda si sa ajunga si la usile lor – tot asa si Pavel îi trezeste pe Corinteni, spunîndu-le: Pacatul savîrsit între voi e un foc; sa iesim întru întîmpinarea raului, sa stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica! Daca nu-ti pasa de pacat, pentru ca este în trupul altuia, afla ca si tu esti bolnav, caci acela este madular al întregului trup. Dar gîndeste-te si la aceea ca, daca trîndavesti, daca treci cu vederea raul, raul te va cuprinde si pe tine. Deci, daca nu pentru fratele tau, fii treaz macar pentru tine! Opreste ciuma, pune stavila puroiului, zagazuieste întinderea lui! Acestea si mai multe ca acestea spunîndu-le si poruncindu-le sa-l dea satanei
(I Corinteni 5:5), mai tîrziu, pentru ca s-a schimbat si a ajuns mai bun, Pavel le-a spus: „Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai multi. (II Corinteni 2:6). Întariti în el dragostea!” (II Corinteni 2:8 ). Uita-te cîta staruinta pune acum Pavel ca sa-l împreune si sa-l alipeasca iarasi de turma, pentru ca mai înainte îl aratase ca dusman si vrajmas obstesc tuturor, pentru ca-l izgonise din turma si-l taiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiti-l!”, ci: „Întariti în el dragostea!” adica: Aratati-i prietenie trainica si statornica, dragoste fierbinte, înflacarata, care sa cumpaneasca ura voastra de mai înainte; purtati-va cu el cu bunavointa!..."

( Sf. Ioan Gură de Aur , Omilii despre pocăință )

Continuarea acestei omilii aici

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Vin 21 Noi, 2008 9:55 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

Discernământul salvează omul de compromisul invocat ca o necesitate

„V-am scris în epistolă să nu vă amestecați cu desfrânații; dar nu am spus, desigur, despre desfrânații acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieșiți afară din lume. Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecați cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu ședeți la masă. Căci, ce am eu ca să judec și pe cei din afară? Însă, pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecați voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateți afară dintre voi pe cel rău.” ( I Corinteni 5, 9-13)

Sfântul Apostol Pavel nu i-a chemat niciodată pe creștini la separare de lume, la ignorarea lumii. Hristos Domnul Și-a trimis ucenicii către lume, ca să schimbe lumea și nu să se dizolve în ea. În această datorie de a fi deschis către lume, prezent în societate, însă separat de păcatele propuse de către societatea secularizată, găsim nevoia discernământului, a puterii de a deosebi răul de bine. Discernământul salvează omul de compromisul atât de mult și de des invocat ca o necesitate. Se spune că Biserica trebuie să se mai „acomodeze cu timpul de astăzi”, să mai lase de la ea și să fie mai îngăduitoare. Puterea cuvântului Bisericii constă tocmai în această fidelitate față de Dumnezeu, Întemeietorul și capul Bisericii. Un cuvânt schimbat în funcție de timp și de loc, după nevoile și dorințele unora, este un cuvânt compromis, care își pierde conținutul și credibilitatea. Discernământ înseamnă echilibru, iar echilibrul este constanță. Credința trebuie să fie constantă, pentru că la Dumnezeu „nu este schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Biserica nu poate schimba învățătura veșnică și dăruitoare de veșnicie după dorințe trecătoare, valabile doar un timp. Dincolo de progresele științifice, de evoluția prezentă în toate domeniile, sufletul omenesc se luptă cu aceleași patimi, are aceleași căutări, iar Biserica se îndreaptă către acest suflet, care în veacul al XXI-lea, ca și în veacul I, duce aceeași luptă. Încurajând progresul material, Biserica atrage atenția și asupra progresului spiritual. Așadar, Biserica este alături de lume în căutările sincere și dorințele sfinte, dar este separată de lume, atunci când răul este aclamat și considerat ca reper.

Sursa: Ziarul Lumina, Luni, 28 Iulie 2008

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Lun 24 Noi, 2008 8:56 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

Sfântul Apostol Pavel le expune corintenilor în capitolul V, versetele 1-13, pedepsirea incestuosului și consecințele grave ale acestuia. Certurile din Corint slăbiseră sentimentul de solidaritate morală dintre creștini, dezarmaseră conștințele în lupta împotriva decadenței păgâne, cultivaseră individualismul și izolarea și născuse o atitudine de indiferență generală față de apariția desfrâului în viața comunității. Din această cauză, comunitatea din Corint nu luase nicio măsură pentru vindecarea sau ameliorarea unui mădular bolnav, și în Biserica din Corint se găsea un caz de incestuos. Plin de indignare, apostolul scrie: „De peste tot se aude că între voi există desfrânare,cum nici între păgîni nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său”(I Cor. 5,1) , „incest foarte grav condamnat atât de legea iudaică cât și de dreptul roman . În săvârșirea abaterilor morale și îndeosebi în cazurile de desfrânare sexuală, aceste păcate nu sunt însă, mai niciodată, strict individuale, în săvârșirea lor antrenându-se și alte persoane. Încă de la începutul lumii, se știe că obiceiurile rele strică pe cele bune. Din această categorie de păcate cu caracter social, face parte și desfrânarea creștinului din Corint . Fără îndoială, păcatul tolerat o vreme de comunitatea dinCorint ,era extrem de grav: un tânăr creștin întreținea legături de concubinaj cu femeia tatălui său. Textul scripturistic nu stipulează dacă tatăl acestui creștin era încă în viață, dar se pare că acesta murise, iar femeia rămăsese văduvă; era vorba de bună seamă de soția defunctului dintr-o căsătorie mai nouă. Femeia incestuoasă era păgână, din care cauză, apostolul poruncește să fie pedepsit numai partenerul creștin, Biserica neavând drept a judeca pe cei din afară. Legăturile tânărului erau cunoscute de toată lumea din comunitate și erau comentate ca orice scandal de notorietate publică. Ele făceau parte din categoria păcatelor inspirate din păgânism, de falsa înțelepciune a epicureismului și practicate ca un cult de ierodulele zeiței Venus-Afrodita . Corintenii nu numai că tolerau răul, ci în loc să se plângă de acesta, îl îngăduiau și îl aprobau în numele unor principii morale, în numele unei filosofii. Nu este exclus ca incestuosul acesta să fi făcut parte dintre adepții sau chiar dintre corifreii partidei „lui Hristos”, care abuzau de maxima „ toate-mi sunt permise” (6,12) și făceau din libertatea creștină un pretext pentru săvârșirea păcatului. Sfântul Pavel a învățat neamurile predicând în toate bisericile, că botezul creștin, taina prin care omul cel vechi din noi se răstignește împreună cu Hristos și învie cu El spre o viață nouă, crează într-adevăr din fiecare neofit un nou om ,dar nu așa cum era înțeles de corintenii influențați de teorii morale și teologice bizare. Botezul creștin oferă cu adevărat o eliberare a creștinului de povara trecutului, dar aceasta nu înseamnă că el poate transforma libertatea într-un pretext pentru săvârșirea păcatului. Libertatea creștină trebuie să se arate nu în săvârșirea răului, ci în săvârșirea binelui. Pentru aceasta, apostolul, îi combate spunându-le: „Voi toți ați fost chemați la libertate, fraților, numai să nu folosiți libertatea voastră ca prilej pentru a sluji trupul”(Galateni 5,13); sau „Să nu împărățească deci, păcatul în trupul nostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui; , nici să vă faceți mădularele voastre arme de nedreptate în slujba păcatului.... Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub har. , Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!”(Romani 6, 12-15). Păcatul incestuosului din Corint are, astfel, caute și urmări mult mai profunde decât s-ar părea la prima citire a textului. Ele trebuie vădite și combătute cu toată energia și autoritatea apostolică a Sfântului Pavel: „ În numele Domnului nostru Iisus Hristos, voi și duhul meu fiind adunați cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, pe unul ca acesta să-l dați Satanei spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus!” ( 5, 4-5). Unii esegeți protestanți spun că, cuvintele Sfântului Pavel ar echivala cu o sentință de condamnare la moarte, sentință asemănătoare cu pedepsele capitale din Vechiul Testament. În viziunea unor comentatori romano-catolici cuvintele apostolului ar echivala cu pedeapsa bisericească a excomunicării . Adevărul este că pedeapsa hotărâtă de apostol este mai blândă decât condamnarea la moarte, lăsând osânditului timp pentru pocăință și mai dură decât excomunicarea, adăugând la excluderea din Biserică și o pedeapsă trupească. Pedeapsa aplicată incestuosului este așadar și sufletească: „ Să dați pe unul ca acela Satanei, spre pieire trupului” ( 5.5 ). Incestuosul este dat cu trupul în stăpânirea diavolului, nu pentru totdeauna, ci numai pentru o vreme, când va fi chinuit prin diferite boli și suferințe până când va nimici poftele trupești. Pentru păcătos, scopul pedepsei este curativ: apostolul dorește să-l smulgă din ghearele desfrânării și să-l aducă la pocăință și îndreptare în vederea mântuirii sale. Pentru corinteni pedepsirea incestuosului era exemplară: apostolul voia să le arate gravitatea extraordinară a unui astfel de păcat, să-i învețe să fugă de amăgirea falsei înțelepciuni a filosofilor, să le îndrepte gândurile spre viața viitoare și nu în ultimnul râna să-i determine să se reintoarcă la adevărata înțelepciune evanghelică. De aceea îi îndeamnă spunându-le: „Nu este bună lauda voastră”.(5,6 ) Ca să le facă cât mai clare aceste învățături, în mintea și inima corintenilor, apostolul le îmbracă în haina unei metafore sugestive: „ Oare nu știți că puțin aluat dospește întreagă frământătura? Curățiți-vă deci de aluatul cel vechi, ca să fiți frămâtătură nouă, așa cum sunteți fără aluat; căci Hristos, Paștele nostru s-a jertfit pentru noi. De aceea să nu prăznuim cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și a adevărului”(5,6-8 ). În Noul Testament,imaginea aluatului e folosită fie în sens pozitiv, arătând puterea de germinare a unei bune învățături(Matei 13,33 ), fie în sens negativ, arătând puterea de influență a unei învățături greșite și primejdia de contaminare cu un exemplu rău (Matei 16,6 ). Aici ,comparația folosită de apostol în sens peiorativ, simbolizează astfel izvorul desfrâului, adică falsele teorii religioase și filosofia asupra caracterului libertății morale a creștinilor, cât și desfrâul sub toate formele lui de manifestare. Taina Sfântului Botez, face din fiecare creștin, o frământătură nouă, iar aceasta trebuie ferită de orice aluat străin, adică de orice influență a păcatului, de orice întinare morală . Corintenii trebuie să înțeleagă că s-au făcut părtași, prin botez, Jertfei lui Hristos, Paștele cel veșnic, și că acest praznic mesianic se sărbătorește numai în curăție sufletească și adevăr. Porunca de a evita contactul cu desfrânații mai fusese comunicată corintenilor, printr-o epistolă anterioară, care s-a pierdut (5,9 ), din motive necunoscue , dar știm că ea nu a fost ascultată . În argumentarea folosită pentru a se scuza libertinajul moral , corintenii amăgiții de dulceața desfrâului și de sofismele unei false filosofii interpretau eronat , caracterul acestei porunci, încât să o eludeze , prezentau pe apostol ca pe un rigorist exagerat , iar morala ca pe un cod impracticabil .De aceea apostolul precizează :,, V-am scris în epistola să nu vă amestecați cu desfrânați, nu pe de-a întregul cu desfrânați acestei lumi, sau cu lacomi și hrăpitorii, sau cu închinătorii la idoli, că astfel ar trebui să ieșiți în lume, dar acum v-am scris sa nu vă amestecați cu vre-unul care deși numindu-se frate, va fi desfrânat , sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau hrăpitor.Cu unul ca acesta nici să nu mâncați ’’(5,9-11 ).Referindu-se la păgâni , apostolul îi sfătuiește să se resemneze a-și duce mai departe viața în mijlocul lor lăsându-i să fie judecați de Dumnezeu . Îndatorirea lor este așadar să se ferească de desfrânare și să excludă din sânul Bisericii pe incestuos.

sursa: aici


Ultima modificare efectuată micutiu_sorin la Lun 24 Noi, 2008 9:03 pm, modificat de 2 ori în total

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
micutiu_sorin
MesajTrimis Lun 24 Noi, 2008 8:59 pm  Răspunde cu citat (quote)
de-a casei


Data înscrierii: 19/Iul/2006
Mesaje: 5386
Locație: Simeria

1 Corinteni 6

(1-20 ) este dedicat de către apostolul corintenilor , cu referire la oprirea proceselor creștinilor în tribunale păgâne și combaterea desfrânului. Într-un centru comercial și cosmopolit cum ers Corintul , se găseau întotdeauna nenumărate motive pentru neînțelegeri și procese,așa încât sediile tribunalelor păgâne erau întotdeuna pline de lume . Numai iudeii apăreau mai rar inculpați în procese publice .Trebuie amintit și faptul că Tiberius Claudius le acordase evreilor dreptlu de a-și duce viața după legile și datinile lor aparate și privilegiul de a-și soluționa neînțelegerile în fața unor tribunale speciale pe lângă fiecare sinagogă. Mare este supărarea apostolului când află că anumiți creștini din Corint, uitându-și chemarea, se ceartă între dânșii pentru lucruri lumesști și recurg cu ușurință la judecata magistraților păgâni. De aceea, el îi întreabă : „Dacă cineva dintre voi are vreo pâră împotriva altuia, îndrăznește el să se judeca în fața celor nedrepți și nu înj fața celor sfinți?...Ci frate cu frate se judecă și aceasta în fața necredincioșilor?!...” Așadar, procesele creștinilor din Corint în fața tribunalelor păgâne denotă lipsa unei convertiri sincere și profunde, deoarece toți creștinii sunt datori să-și ierte unii altora greșelile(5,7 ). De asemenea, prin acestea, se arată lipsa oricărei preocupări duhovnicești, corintenii îngrijindu-șe mai mult de agonisirea bunurilor materiale decât de ajutorarea fraților de aceeași credință. Nu în ultimul rând, comportamentul lor arată că unii corinteni caită dreptatea în afara Bisericii, târându-și frații înaintea tribunalelor, prezidate de păgâni, o condamnabilă desconsiderare a demnității creștine, o onadmisibilă subapreciere a celor pe care Hristos i-a primit prin Sfânta Taină a Botezului, în Trupul Său tainic și i-a învrednicit de o cinste extraordinară. Ne este exclus ca cei care figurau ca reclamanți în aceste procese să fi făcut parte, mai cu seamă, dintre corintenii bogați care mai păstraseră după convertire un oarecare dispreț pentru creștinii recrutați dintre oamenii săraci și necăjiți (1, 26-28 ) și care se țineau oarecum departe de ei chiar și la agapele creștine(9,21 ) continuând să-i exploateze ca și mai înainte. Din această cauză, apostolul interzice categoric rezolvarea litigiilor dintre creștini înaintea judecătorilor păgâni . Pentru aceasta, el afirmă întâi demnitatea creștinilor în cele lumești: „Și dacă lumea este judecată de voi, oare sunteți voi nevrednici să judecați lucruri atât de mici?” (6,2-3 ) și arată apoi nevrednicia păgânilor față de cele crești: „ De aveți , deci, judecăți lumești, puneți pe cei nebăgați în seamă din Biserică să vă ajute. O spun spre rușinea voastră...” (6,4-6 ) „Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”(6,9-10 ). Apostolul încheie procesul prin versetul unsprezece, cu un scurt apel la conștiința morală a corintenilor, amintindu-le din nou,păcatele și experiențele câtorva dintre ei de dinainte de convertire sunt incompatibile cu demnitatea creștină și cu voia lui Dumnezeu . Tema combaterii desfrâului este reluată de apostol care își propune acum să lămurească în chip deplin pe corinteni asupra adevăratului fond teologic al moralei creștine despre faptele trupului(6, 12-20 ). În decalog, Moise, interzisese categoric omuciderea, adulterul, furtul, sperjurul și exploatarea muncii altora, cerând astfel evreilor să respecte onoarea, viața și libertatea semenilor lor. În Levitic și Deuteronom, el așezase desfrânarea în rând cu idolatria și decretase pedepse exemplare atât pentru crimele împotriva adevăratului cult, cât și pentru crimele împotriva persoanelor, a familiei și a societății. Din pricina legăîturii aproape indisolubile dintre desfrânare și idolatrie, Moise denumise aceste două păcate cu același cuvânt ebraic și le interzisese sub acțiunea acelorași pedepse capitale. Sfântul Apostol Pavel redeschide așadar subiectul combaterii desfrâului pornind de la explicarea maximei: „toate îmi sunt permise”, din care antinomiștii din Corint făcuseră, printr-o interpretare exagerată,o regulă generală de comportare față de lumea exterioară . El rostise acest cuvânt ca să rezume un capitol special din cateheza sa și anume: învățătura apostolică despre eliberarea creștinilor de obligativitatea prescripțiilor rituale ale legii iudaice și mozaice, și îndeosebi despre anularea regulilor cu privire la interzicerea unor alimente socotite necurate de iudei. De aceea el precizează adevăratul înțeles al acestei maxime: „Toate îmi sunt îngăduite , dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar eu nu voi fi stăpânit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece, iar pântecele pentru bucate, dar Dumnezeu le-a nimicit pe acestea ca și pe acelea”(6,12-12 ). Așadar, alimentele sunt îngăduite creștinului, dar folosirea lor trebuie să se facă ținându-se seama de două condiții: să nu depășim limitele firești ale nevoii de hrană și să nu cădem sub stăpânirea alimentelor prin lăcomie. Stomacul aparține și slujește trupului. Între stomac și trup este totuși o infinită deosebire. Stomacul îndeplinește o lucrare trecătoare, legată numai de viața aceasta pământească. În viața viitoare, după înviere, funcția lui nu va mai exista, căci oamnenii nu vor mai avea nici un fel de nevoințe trupești. Trupul face parte integrantă din însăși ființa noastră și colaborează cu sufletul în actul mântuirii , de aceea trupul e destinat nemuririi și nu îi putem da orice întrebuințare. Folosirea alimentelor este îngăduiă cu unele excepții, desfrânarea este oprită cu nicio excepție. Orice creștin are dreprul să se folosească, în măsură cuviincioasă, de orice fel de bucate; însă nu are dreptul să se folosească de trupul său pentru desfrânare, sub nicio formă și nicio împrejurare, din trei motive religioase de o importanță covârșitoare . a) Desfrânarea este un act de nedreptate față de Dumnezeu Tatăl. Până la botez toți am fost vânduți ca robi păcatului și morții. Din această robie nu ne-am îndreptat singuri, ci ne-a eliberat însuși Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său. Acesta a plătit pentru noi preț de răscumpărare și ne-a redat libertatea. Ca atare,. Nu avem dreptul să facem tot ce vrem, nicicu sufletul, nici cu trupul, amândouă aparțin lui Dumnezeu: „Trupul însă nu este pentru desfrânare ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup.....Căci cu un preț ați fost cumpărați! Slăviți-l dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în Duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu”(6,13;20 ) b) Desfrânarea este un act de trădare, față de Dumnezeu Fiul, un sacrilegiu. Noi toți am devenit ,prin botez, membre ale trupului tainic al lui Hristos. Prin harul divin, alcătuim o singură Biserică, un singur trup, care își trage viața din comuniunea cu Hristos. Căderea noastră trupească în faptele de desfrânare rupe legătura care ne unește cu Hristos și pe care am făgăduit-o a o păstra cu sfințenie până la moarte. De aceea Sfântul Pavel spune: „Nu știți oare că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua deci mădularele lui Hristos, le voi face mădulare desfrânate? Nicidecum!”(6,15 ) . c) Desfrânarea este un act de profanare a templului Sfântului Duh. Noi toți am fost răscumpărați prin jertfa lui Hristos, iar roadele acestei jertfe ni se transmit prin harul Sfântului Duh. Prin Sfintele Taine, trupul nostru devine, ca și sufletul, un vas care primește harul divin, un templu în care sălășluiește Duhul Sfânt. Faptele de desfrânare sexuală se execută chiar în trupul nostru, care servește și ca instrument și ca obiect în săvârșirea păcatului. De aceea ele sunt mai grave decât alte păcate, al căror obiect se află în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuiește în trupul său. Sau nu știți că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt?.(6,18-19 )

sursa: aici


Ultima modificare efectuată de către micutiu_sorin la Mie 26 Noi, 2008 9:47 pm, modificat de 1 dată în total

_________________
A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat Codul Yahoo Messenger
Afișează mesajele pentru a le previzualiza:   
Ora este GMT + 3 ore

Subiectul următor
Subiectul anterior
Pagina 1 din 4
Du-te la pagina 1, 2, 3, 4  Următoare
Pagina de start a forumului Forumul Oastei Domnului  ~  "Cercetați Scripturile"

Crează un subiect nou   Răspunde la subiect

Mergi direct la:  

  Nu puteți crea un subiect nou în acest forum
Nu puteți răspunde în subiectele acestui forum
Nu puteți modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteți șterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteți vota în chestionarele din acest forum

  Utilizator:    Parola:      Autentifică-mă automat la fiecare vizită       



phpBB si NoseBleed