Pagina de start a forumului Forumul Oastei Domnului

 

Autor Mesaj
<  "Cercetați Scripturile"  ~  Tâlcuiri la epistola I Tesaloniceni
s.claudiu
MesajTrimis Joi 08 Iul, 2010 9:09 am  Răspunde cu citat (quote)
De-a casei


Data înscrierii: 12/Noi/2009
Mesaje: 1084
Locație: Deva

Întâia epistolă a lui Pavel către tesaloniceni este a opta dintre epistolele pauline în canonul Noului Testament. Majoritatea covârșitoare a criticilor contemporani este în favoarea autenticității epistolei. Conform celor mai multe cronologii, este cea mai veche carte a Noului Testament, fiind datată în jurul anului 50 e.n. Este adresată de Pavel Bisericii din Tesalonic.

Nu ne înălțăm călcând peste semeni, ci ne ridicăm slujind lor

„Pavel, și Silvan, și Timotei, Bisericii tesalonicenilor în Dumnezeu-Tatăl și în Domnul Iisus Hristos: Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Iisus Hristos. Mulțumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toți și vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinței voastre și de osteneala iubirii, și de stăruința nădejdii voastre în Domnul nostru Iisus Hristos. Fraților de Dumnezeu iubiți, noi știm cum ați fost aleși; Că Evanghelia noastră n-a fost la voi numai în cuvânt, ci și întru putere, și în Duhul Sfânt, și în deplină încredințare, precum bine știți ce fel am fost între voi, pentru voi.” (I Tesaloniceni 1, 1-5)

Este deja cunoscut obiceiul Sfântului Pavel de a-și începe epistolele sale amintindu-le destinatarilor darul credinței, primit prin propovăduirea Evangheliei și pomenirea lor în rugăciunea apostolului. Trăim între oameni, ne formăm printre oameni și ne mântuim alături de oameni, din acest motiv creștinismul, inspirat din exemplul Mântuitorului lumii, învață că nu ne înălțăm călcând peste semeni, ci ne ridicăm slujind lor. Credința noastră se verifică – dincolo de toate cuvintele și imaginea pe care ne-o creăm – din purtarea de zi cu zi și din relațiile cu cei de lângă noi. Fiecare reprezentăm o persoană unică, gândim în mod unic, avem neputințe proprii și aptitudini personale, iar unele dintre particularitățile noastre pot intra în contradicție cu cele ale aproapelui. Drept și bine intenționat să fie cineva, tot are scăderi, iar petrecerea împreună cu el cere răbdare și îngăduință. În acest efort de a-l accepta pe cel de lângă noi, cu toate neputințele sale, se vede adevărata urmare a lui Hristos, Cel Care a răbdat nu simple neputințe, ci toate josniciile unei umanități nemiloase și orgolioase, răzvrătite și nedrepte față de Dumnezeu și față de toți cei ce poartă chipul Lui. Stăruința și străduința de a-l accepta și înțelege pe cel de lângă noi, adică de a ne lepăda de gândirea și personalitatea noastră preț de câteva clipe pentru a bucura pe cineva, ne arată a fi trăitori pe pământ dar călători către cer, umani dar și dumnezeiești, pentru că devenim oameni pentru oameni așa cum Dumnezeu s-a făcut Om pentru noi, oamenii. Drumul regăsirii semenului nostru îl aflăm din cuvântul Sfântului Pavel, care neîncetat mulțumește și pomenește, aducându-și aminte în rugăciune de cei pe care i-a cunoscut și crescut în credință. În permanenta pomenire la ceas de rugăciune, ca luptă cu noi și împăcare cu Dumnezeu, găsim puterea de a-l accepta și răbda pe cel de lângă noi.

Învățătura creștină poate fi privită prin însăși viața noastră

„Și voi v-ați făcut următori ai noștri și ai Domnului, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt, deși ați avut multe necazuri. Așa încât v-ați făcut pildă tuturor celor ce cred din Macedonia și din Ahaia, căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia și în Ahaia, ci credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot locul, astfel că nu e nevoie să mai spunem noi ceva. Căci ei înșiși istorisesc despre noi cum am fost primiți la voi și cum v-ați întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat, și să așteptați pe Fiul Său din ceruri, pe Care L-a înviat din morți, pe Iisus, Cel ce ne izbăvește de mânia cea viitoare.” (I Tesaloniceni 1, 6-10)

Nu se îndoiește nimeni de puterea exemplului, dar de puține ori ne-am gândit că exemplul nostru poate schimba viața cuiva. În fragmentul apostolic de astăzi, Apostolul Pavel laudă purtarea creștinilor din Tesalonic, care a devenit pildă și putere de convertire pentru alții. Suntem tentați să dăm indicații, ne simțim bine atunci când dăm sfaturi, când coordonăm proiecte și mai ales când cei din jurul nostru ne ascultă și fac ce spunem noi. În dorința de a impune superioritatea prin declarații și dispoziții, uităm și de responsabilitatea lor. Mântuitorul nu a învățat înainte de a lucra, nu a dat sfaturi înainte de a le arăta în viața Sa, cu alte cuvinte exemplul practicat a premers cuvântul exprimat. Evangheliile nu sunt o înșiruire de sfaturi, ci istoria unei vieți, ca paradigmă pentru viața noastră, ca răspuns la întrebarea: Noi ce și mai ales cum să facem? Scriitorul bisericesc Tertulian spunea în veacul a treilea că sângele martirilor a fost sămânța creștinismului. Cu alte cuvinte, exemplul oamenilor care și-au dat viața pentru Evanghelie a adus în sufletul păgânilor întrebarea: Ce este Evanghelia? Pacea din comunitățile creștine a întâmpinat sufletele căutătoare de pace în zbuciumata lume a Imperiului Roman, iar seriozitatea și scrupulozitatea depuse la locul de muncă de creștini i-au făcut pe superiorii lor să se întrebe: Cine sunt aceștia? Într-o lume plină de idei, omul caută concretul, între multele învățături omul caută exemplul. Suntem misionari nu atunci când ne impunem prin violență susținută și voce ridicată, ci atunci când suntem firești, urmând firescul vieții creștine. Omul caută normalitatea întrupată și nu o normalitate declarată, privește spre viața celui ce predică învățătura și, văzând viața, începe a cerceta învățătura. Sfântul Pavel îi numește pe tesaloniceni „următorii noștri și ai Domnului”, arătând că el, apostolul, are responsabilitatea de a fi cale către Domnul. Declarându-ne creștini, să știm că cei de lângă noi ne privesc ca atare și trebuie să avem responsabilitatea purtării, pentru că învățătura creștină poate fi privită prin însăși viața noastră.

Odihna nemăsurată a trupului aduce slăbire sufletului

„Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și de truda noastră; lucrând zi și noapte, ca să nu fim povară nici unuia din voi, așa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt și cât de drept și fără de prihană ne-am purtat între voi credincioșii; ca un părinte pe copiii săi, precum știți, așa v-am rugat și v-am mângâiat. Și v-am rugat cu stăruință să umblați cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăția și la slava Sa. De aceea și noi mulțumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-ați primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, așa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care și lucrează întru voi cei ce credeți. Căci voi, fraților, v-ați făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că ați suferit și voi aceleași de la cei de un neam cu voi, după cum și ele de la iudei.” (I Tesaloniceni 2, 9-14)

Una dintre căderile fiecăruia dintre noi, prezentată ca o mare virtute de societatea de astăzi, este comoditatea sau lenea. Sfântul Apostol Pavel a împlinit misiunea de misionar, de predicator al Cuvântului, dar în același timp a lucrat pentru a-și întreține existența. În fragmentul apostolic de astăzi el le aduce aminte tesalonicenilor de truda și osteneala sa, depuse ziua și noaptea pentru „a nu fi povară altora”. Acest fapt se observă la oamenii ce au multă delicatețe spirituală și mult bun simț, propunându-și să muncească când pot, pentru ca atunci când nu mai sunt în putere să nu deranjeze sau să depindă de nimeni. Ca program de viață Sfântul Antonie cel Mare a primit de la îngeri îndemnul să se roage și să muncească, adică să își consume existența în dialog cu Dumnezeu și în relație cu creația. Dacă legătura cu Dumnezeu este rugăciune, adică vorbire și slăvire, raportul cu creația presupune exercițiul lucrării pentru că prin muncă omul devine creator alături de Creatorul. Părinții din Pateric au descoperit, prin experiență personală, că lipsa efortului, odihna nemăsurată a trupului poate aduce slăbire sufletului, ignorarea rugăciunii și nepăsare față de semeni. Lenea, ascunsă sub masca comodității, poate fi definită astăzi prin sintagma „a fi orientat”, adică a a avea abilitatea de a evita orice prilej de a face vreun efort și știința de a mima că faci ceva. Prin comoditate și lene mă menajez pe mine însumi, întorcând spatele lui Dumnezeu și aproapelui și privesc doar către mine. Mărimea de suflet, disponibilitatea de a răspunde prompt chemării lui Dumnezeu, care ia forma ajutorului cerut de aproapele, nu ne face povară, ci ne transformă în sprijin pentru semeni. Din orice responsabilitate suntem chemați să muncim, să avem conștiința că pâinea cea de toate zilele nu este furată, ci primită, nu este cerșită ci obținută cu demnitate. Efortul depus la locul de muncă nu este o slăbiciune, o lipsă de orientare, ci este puterea de a fi liber și uman, lucrător pe pământ, dar responsabil față de cer.

Mânia dumnezeiască este icoana iubirii părintești

„Căci voi, fraților, v-ați făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că ați suferit și voi aceleași de la cei de un neam cu voi, după cum și ele de la iudei, care și pe Domnul Iisus L-au omorât ca și pe proorocii lor; și pe noi ne-au prigonit și sunt neplăcuți lui Dumnezeu și tuturor oamenilor sunt potrivnici, Fiindcă ne opresc să vorbim neamurilor, ca să se mântuiască, spre a se împlini pururea măsura păcatelor lor. Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu. Iar noi, fraților, fiind despărțiți de voi, o bucată de vreme, cu ochii nu cu inima, ne-am sârguit cu atât mai mult, cu mare dor, să vedem fața voastră. Pentru aceea, am voit să venim la voi, îndeosebi eu Pavel – o dată și încă altă dată, – dar ne-a împiedicat satana. Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Lui venire? Căci voi sunteți slava și bucuria noastră.” (I Tesaloniceni 2, 14-20)


Despre mânia lui Dumnezeu suntem nevoiți să vorbim în limbaj omenesc, dar ar fi greșit să considerăm că Dumnezeu își manifestă supărarea așa cum o face omul. Furia umană nu ne poate ajuta să înțelegem mânia dumnezeiască, deoarece omul supărat devine irațional și face gesturi necugetate și dăunătoare. De asemenea este greu să vorbești în același timp despre un Dumnezeu al dragostei și un Dumnezeu al mâniei. Un părinte al Bisericii spunea că dacă duci o viață rea și Dumnezeu nu îți face nimic e semn că supărarea Lui este asupra ta. Mai ales în Vechiul Testament vedem intervenții ale puterii Domnului, care nu a mai suportat răutatea de pe pământ și învățăm de aici că mânia dumnezeiească este icoana iubirii părintești, care nu este indiferentă față de drumul creației, nu privește drumul istoriei cu detașare, ci cu implicare. Iubirea și dorința de a salva pe cineva nu te face impasibil și indiferent, ci te obligă să lupți pentru bine. Autorul fragmentului apostolic de astăzi recomandă într-a altă epistolă, destinată efesenilor, ca atunci când se cineva se mânie să nu greșească (Efeseni 4, 26), iar Sfântul Iasaia Pustnicul o vorbit mult depre mânia firească care trebuie îndreptată către rău. Așadar, mânia lui Dumnezeu este semnul prezenței Sale în creație, ca dorire a binelui și corectare a răului.

În necazurile vieții găsim calea către vecin

„Căci voi sunteți slava și bucuria noastră. De aceea, nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena. Și am trimis pe Timotei, fratele nostru și slujitorul lui Dumnezeu și împreună-lucrător cu noi la Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească și să vă îndemne în credința voastră, ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci singuri știți că spre aceasta suntem puși. Căci și când eram la voi, v-am spus de mai înainte că vom avea de suferit necazuri, precum s-a și întâmplat și știți prea bine. Pentru aceea și eu, fiind nerăbdător, am trimis ca să cunosc credința voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul și în zadar să ne fie osteneala. Acum însă, venind Timotei de la voi la noi și dându-ne vestea bună despre credința și dragostea voastră și că aveți bună amintire de noi totdeauna, dorind să ne vedeți; la fel și noi pe voi, de aceea, fraților, ne-am simțit mângâiați întru voi, prin credința voastră, în toată nevoia și strâmtorarea noastră. Căci acum noi suntem vii, dacă voi stați neclintiți întru Domnul.” (I Tesaloniceni 2, 20 și 3, 1-8 )

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că necazurile întăresc prieteniile și îndepărtează ura, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre sensul încercărilor, ca mijloace de probare și întărire a credinței. Privind astfel, nu ne mai poate revolta cuvântul Sfântului Pavel din fragmentul apostolic de astăzi, și anume că „suntem puși spre necazuri”. Acest cuvânt îl spune apostolul care a suferit și a răbdat mult, dar și apostolul care a căutat să cunoască rațiunea pătimirii sale. Totuși este greu să spui unei persoane că necazul face parte din firescul vieții, deoarece caracteristica vieții umane este fuga de durere și căutarea plăcerii. În această fugă omul uită de Dumnezeu și de semeni, calcă totul în picioare pentru o obține o clipă de bucurie egoistă. În aceste momente intervine Dumnezeu, spunându-ne, prin încercările vieții, că nu suntem singuri, ci depindem și de alții, nu putem face nimic durabil fără Dumnezeu. În necazurile vieții găsim calea către vecin, iar el găsește umanul din el și îl face dumnezeiesc prin simplul gest al oferirii ajutorului. Necazurile ne trezesc și ne sensibilizează, dar ele nu sunt un scop al vieții, ci sunt accidente în drumul istoriei. Biserica, în rugăciunile ei, nu caută necazurile, ci dimpotrivă se roagă mult pentru îndepărtarea lor, dar prin acest gest al rugăciunii în vremea încercărilor arătăm că nu suntem nemulțumitori, ci suntem răbdători.

Necazurile sunt accidente în drumul istoriei

„De aceea, nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena. Și am trimis pe Timotei, fratele nostru și slujitorul lui Dumnezeu și împreună-lucrător cu noi la Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească și să vă îndemne în credința voastră, ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci singuri știți că spre aceasta suntem puși. Căci și când eram la voi, v-am spus de mai înainte că vom avea de suferit necazuri, precum s-a și întâmplat și știți prea bine. Pentru aceea și eu, fiind nerăbdător, am trimis ca să cunosc credința voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul și în zadar să ne fie osteneala. Acum însă, venind Timotei de la voi la noi și dându-ne vestea bună despre credința și dragostea voastră și că aveți bună amintire de noi totdeauna, dorind să ne vedeți; la fel și noi pe voi, de aceea, fraților, ne-am simțit mângâiați întru voi, prin credința voastră, în toată nevoia și strâmtorarea noastră.” (I Tesaloniceni 3, 1-7)

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că necazurile întăresc prieteniile și îndepărtează ura, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre sensul încercărilor, ca mijloace de probare și întărire a credinței. Privind astfel, nu ne mai poate revolta cuvântul Sfântului Pavel din fragmentul apostolic de astăzi, și anume că „suntem puși spre necazuri”. Acest cuvânt îl spune Apostolul care a suferit și a răbdat mult, dar și Apostolul care a căutat să cunoască rațiunea pătimirii sale. Totuși, este greu să spui unei persoane că necazul face parte din firescul vieții, deoarece caracteristica vieții umane este fuga de durere și căutarea plăcerii. În această fugă omul uită de Dumnezeu și de semeni, calcă totul în picioare pentru a obține o clipă de bucurie egoistă. În aceste momente intervine Dumnezeu, spunându-ne, prin încercările vieții, că nu suntem singuri, ci depindem și de alții, nu putem face nimic durabil fără Dumnezeu. În necazurile vieții găsim calea către vecin, iar el găsește umanul din el și îl face dumnezeiesc prin simplul gest al oferirii ajutorului. Necazurile ne trezesc și ne sensibilizează, dar ele nu sunt un scop al vieții, ci sunt accidente în drumul istoriei. Biserica, în rugăciunile ei, nu caută necazurile, ci, dimpotrivă, se roagă mult pentru îndepărtarea lor, dar prin acest gest al rugăciunii în vremea încercărilor arătăm că nu suntem nemulțumitori, ci suntem răbdători.

Datoria iubirii aproapelui trece dincolo de granițele morții

„Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul.” (I Tesaloniceni 4, 13-17)

Un cuvânt de nădejde ne pune Biserica în această sâmbătă. A ne aduce aduce aminte de cei adormiți este un lucru firesc. A nu uita pe cei ce i-am cunoscut, pe cei care ne-au fost poate părinți, chiar copii, rude sau prieteni este o datorie cât se poate de normală și de firească. Și această datorie este întărită de credința că sufletul este veșnic, cei ce au plecat din această lume nu au dispărut în neant sau în neființă, ci au trecut pragul spre o altă lume, o lume care nu mai are sfârșit. Noi, când ne aducem aminte de ei, de frații noștri cei adormiți, ne amintim de faptul că în viață nu am reușit să le oferim toată dragostea noastră. Aceasta este marea durere atunci când ne despărțim, pe marginea mormântului, de cineva drag: că nu am reușit să-i oferim toată iubirea noastră. Nu am reușit, pentru că dragostea este infinită, nelimitată, iar omul pe pământ este trecător. Dragostea este aceea care ne învață că trebuie să ne rugăm pentru cei morți. Și aceasta nu pentru că știm cu siguranță că noi mai putem schimba ceva, ci pentru că Dumnezeu ne-a poruncit ca să iubim pe oameni fie că sunt în viață, fie că sunt trecuți la cele veșnice.

Unitatea sau armonia nu se pot realiza prin comoditate și egoism

„Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să viețuim. De aceea, îndemnați-vă și zidiți-vă unul pe altul, așa precum și faceți. Vă mai rugăm, fraților, să cinstiți pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voștri în Domnul și vă povățuiesc; și pentru lucrarea lor, să-i socotiți pe ei vrednici de dragoste prisositoare. Trăiți între voi în bună pace. Credincios este Cel Care vă cheamă. El va și îndeplini. Fraților, rugați-vă pentru noi. Îmbrățișați pe toți frații cu sărutare sfântă. Vă îndemn stăruitor pe voi întru Domnul ca să citiți scrisoarea aceasta tuturor sfinților frați. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi. Amin!” (I Tesaloniceni 5, 9-13 și 24-28 )

Vorbim mult despre unitate, dar facem puțin pentru ca ea să existe concret; nu renunțăm la părerile noastre, dar avem pretenția ca toți din jur să le accepte. Unitatea sau armonia nu se pot realiza prin comoditate și egoism, prin tendința de preamărire și supralicitarea defectelor și neputințelor celor din jurul nostru, văzute drept cauze și scuze ale propriilor noastre păcate. Poate că greșeala celui de lângă noi este o evidență, dar niciodată păcatul altuia nu poate fi justificare a păcatelor noastre, nu putem scuza și vindeca o greșeală prin altă greșeală. Sfinții Părinți au afirmat întotdeauna că orice schimbare și îndreptare a mediului în care trăim trebuie să înceapă cu biruirea răului din noi, pentru că nu poți îndrepta dacă nu ești drept. Sfântul Pavel îndeamnă ca pacea să fie cultivată, dar nu poți fi făcător de pace dacă nu ai pace în interior și dacă nu cauți pacea. A-ți cunoaște locul tău, a respecta și cinsti pe cei de lângă tine este, deodată, drum către unitate și cale către pace. În pericopa apostolică de astăzi Apostolul Neamurilor îi sfătuiește pe destinatari să se „zidească unii pe alții”, adică fiecare să fie preocupat de evoluția celui de lângă el, să nu treacă indiferent pe lângă vecin sau nepăsător pe lângă prieten. A zidi pe altul înseamnă a renunța la timpul tău, la avantajele tale, din dorința sinceră de a-l ajuta dezinteresat, pentru că, dacă intervine interesul sau sunt urmărite avantajele, zidirea se transformă în folosire.

Sursa: Ziarul Lumina

_________________
"Rămâi prieten cu Iisus", pentru că dacă vei fi prieten cu El, am șanse și eu la prietenia ta."
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Afișează mesajele pentru a le previzualiza:   
Ora este GMT + 3 ore

Subiectul următor
Subiectul anterior
Pagina 1 din 1
Pagina de start a forumului Forumul Oastei Domnului  ~  "Cercetați Scripturile"

Crează un subiect nou   Răspunde la subiect

Mergi direct la:  

  Nu puteți crea un subiect nou în acest forum
Nu puteți răspunde în subiectele acestui forum
Nu puteți modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteți șterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteți vota în chestionarele din acest forum

  Utilizator:    Parola:      Autentifică-mă automat la fiecare vizită       



phpBB si NoseBleed