1. PPF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
2. ÎPS Laurentiu STREZA, Arhiepiscopul Sibiului si Mitopolitul Ardealului
3. ÎPS Irineu POPA, Mitropolitul Olteniei
4. Î.P.S. Nicolae CORNEANU, Mitropolitul Banatului
5. ÎPS Antonie PLAMADEALA, Mitropolitul Ardealului
6. ÎPS Serafim JOANTA, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale si de Nord
7. ÎPS Teofan SAVU, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei
8. ÎPS Bartolomeu ANANIA, Mitropolitul Vadului, Feleacului si Clujului
9. PS Daniil Partosanul, Episcop de Dacia Felix
10. PS Lucian Mic, Episcopul Caransebesului
11. PS Visarion, Episcopul Tulcei
12. PS Nicodim, Episcopul Severinului si Strehaiei
13. PS Gurie, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei
14. PS Gherasim Putneanul, Episcopul Radautilor
15. PS Ioachim Bacaoanul, Episcop vicar al Episcopiei Romanului
16. PS Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului
17. PS Vasile Somesanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei

1. PF Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Asociaţia ortodoxă română Oastea Domnului, când rămâne profund înrădăcinată în tradiţia Ortodoxiei,constituie un sprijin major pentru misiunea Bisericii noastre în menţinerea unităţii familiei creştine, în ajutorarea frăţească practică şi în sensibilizarea credincioşilor pentru a exprima evlavia lor sub formă de teologie şi spiritualitate poetică. Cântările Oastei Domnului, inspirate din Sfânta Evanghelie, au un conţinut spiritual şi moral accesibil credincioşilor de toate vârstele; ele cultivă iubirea faţă de Hristos şi faţă de semeni sub forma unei sensibilizări poetico-populare, asemenea colindelor şi cântărilor de pelerinaj.
Fără a se substitui tradiţiei şi normei liturgice eclesiale de neînlocuit, această spiritualitate poetico-populară creştină inspirată din Evanghelie poate ajuta la întărirea rugăciunii personale şi la cultivarea frăţietăţii între credincioşi.

2. ÎPS Laurentiu STREZA, Arhiepiscopul Sibiului si Mitopolitul Ardealului

Consider Oastea Domnului ca pe o Lucrare spirituală deosebită, atunci când acţionează în cadrul Bisericii – şi o considerăm întotdeauna ca pe o Lucrare a Bisericii noastre Ortodoxe. De aceea o preţuiesc în mod deosebit şi, ori de câte ori am avut ocazia, am participat la adunările pe care Oastea Domnului le-a desfăşurat în diferite localităţi din Eparhia noastră. Această Lucrare determină o reînnoire spirituală, o amplificare a activităţii de rugăciune şi, mai ales, de frăţietate. Pentru că sunt două elemente fundamentale ale vieţii spirituale: rugăciunea şi apoi dragostea aceasta frăţească, prin faptul că ostaşii se numesc fraţi – toţi suntem fraţi, toţi creştinii sunt fraţi între ei –, de unde unitatea aceasta care se cultivă tocmai prin adunările ce se fac, se săvârşesc, se rânduiesc în diferite locuri.

Eu cred că Oastea Domnului are o misiune religioasă şi spirituală deosebită, dacă rămâne statornică în credinţa ortodoxă. Lăsăm la o parte interpretările şi deviaţiile sau atitudinile de grup, întâlnite pe alocuri, păgubitoare chiar Oastei Domnului, şi ne referim la atitudinea constantă a acestei Lucrări, a acestei organizaţii. Nici nu o considerăm o simplă organizaţie, eu o numesc o Lucrare pe care acest grup de credincioşi – şi nu puţini – o fac în cadrul Bisericii. Este o Lucrare de apărare a credinţei şi, mai ales, de contracarare a mişcărilor sectare, atât de periculoase, virulente şi ademenitoare pentru cei săraci material şi spiritual.

Rugăciunea şi intonarea în comun a unor cântări cu un conţinut religios-misionar bogat şi melodii uşoare, îndemnurile la credinţă şi vieţuire duhovnicească şi împărtăşirea unor experienţe şi a unor greutăţi în drumul mântuirii sunt acte care contribuie la lucrarea de mântuire din cadrul Bisericii lui Hristos, nu acte simple care satisfac doar nevoile unor credincioşi dornici a-L urma pe Hristos.

Dintre cântările obişnuite sunt foarte multe extraordinare prin conţinutul lor misionar, însă, din păcate, uneori neglijate, în favoarea altora mai noi şi mai „siropoase“. În unele ediţii mai noi ale Cărţii de cântări au survenit însă şi mici schimbări periculoase, care au eliminat, de exemplu, închinarea la Sfânta Cruce. În cântarea „Cruce Sfântă, părăsită“, pe care am reţinut-o din pruncie, ultimele versuri ale strofei a treia: „Oamenii nu-şi mai ridică / pălăria-n dreptul tău, / să se-nchine şi să zică: / Doamne, feri-ne de rău“, au fost înlocuite cu altele, irelevante: „…cu sfială şi cu frică, / ci se duc tot mai spre rău“. Cinstirea Sfintei Cruci, prin închinare la icoana Mântuitorului răstignit, nu poate fi înlocuită cu sentimentele de sfială şi de frică.

Sunt şi multe cântări închinate Maicii Domnului, de o frumuseţe deosebită şi chiar de o profunzime teologică. De exemplu, refrenul uneia dintre aceste cântări: „Tu ai fost aleasă / Cerului Mireasă, / Duhului Altar / şi Iubirii Har“. Recomandăm atât Sfatului Frăţesc, cât şi altor responsabili de a încuraja folosirea şi a cântărilor mai vechi, dar în forma lor originală. În momentul în care Oastea Domnului are cântări de cinstire a Maicii Domnului, de cinstire a Crucii este o mişcare a Bisericii, o Lucrare pe care Biserica trebuie să o ocrotească şi să se îngrijească de ea în aşa fel încât ea să-şi poată atinge scopul.

Am reţinut un lucru foarte interesant, o cerinţă din partea fraţilor din Sfatul Frăţesc. Mi s-a spus aşa: „Ajutaţi-ne să avem şi noi teologi, să iasă din rândul nostru şi preoţi (şi sunt preoţi), să fie oameni cu pregătire care, participând la adunările noastre, să poată să dirijeze aşa cum se cuvine mersul acesta înainte“. Şi acest lucru dorim să-l facem, dând binecuvântare pentru şcolile noastre de teologie tuturor candidaţilor care vin din familiile de fraţi ostaşi. Ştiu şi cunosc contribuţia deosebită pe care părintele profesor universitar Dr. Vasile Mihoc, colegul meu, a avut-o asupra acestei Mişcări, prin dirijarea ei, prin descoperirea autenticităţii ei de slujire, ferind-o de îndepărtarea şi diluarea sensului primar al acesteia.

3. ÎPS Irineu POPA, Mitropolitul Olteniei

Ar fi foarte important să gândim Oastea Domnului într-o atmosferă ecclesială, bisericească. În sensul că toţi suntem ostaşi. E adevărat că unii suntem conştienţi, iar alţii mai puţin conştienţi de acest lucru. Trebuie să reactivăm promisiunile de la botez – de unde ar trebui să pornim fiecare – şi să le îmbunătăţim, să le consolidăm şi să pornim pe drumul saltului calitativ al apropierii de Dumnezeu, o apropiere efectivă şi absolut necesară.

Oastea Domnului înseamnă, de fapt, întreaga Biserică. Toţi sunt ostaşi ai lui Hristos. Toţi sunt chemaţi pentru a forma alaiul de nuntă al Mirelui ceresc. Şi, în acest sens, responsabilitatea ei este mare. Este, într-adevăr, o Lucrare de care noi avem absolută nevoie. Nu trebuie să gândim importanţa învăţăturilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi preceptele evanghelice numai în sensul unui răspuns la o oarecare lucrare a noastră, ci la o necesitate esenţială, la o necesitate a inimii. Acesta este cel mai mare scop al vieţii noastre, de a ne face, într-adevăr, după asemănarea lui Dumnezeu. Adică, să fim, într-adevăr, nişte copii ai lui Dumnezeu şi atunci toate ostenelile sunt de mare folos şi necesare pentru Biserică.

Evident că Oastea Domnului sau ostaşii lui Hristos au în vedere o latură, şi anume, aceea a vegherii, a permanentizării, a consistenţei. Potrivit învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sf. Scripturi, ostaşul s-a înrolat în armata lui Hristos precum un ostaş în armata împăratului şi, de aceea, el trebuie să poarte grijă de această chemare a sa. Însă toţi trebuie să fim copii ai lui Dumnezeu. Să ne simţim în Casa lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi. Să nu ne mai simţim nici ca slujnici, nici ca ostaşi, ci, într-adevăr, ca nişte oameni cu care Dumnezeu stă de vorbă. Şi nu stă de vorbă nici prin porunci, nici prin imperative, nici prin altceva, ci stă de vorbă ca şi cu nişte prieteni ai Săi, ca şi cu nişte casnici ai Săi, ca şi cu nişte copii ai Săi. Imaginea Sfântului Ioan Evanghelistul este foarte clară, în acest sens. „Copiii mei…“ Acestea sunt cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul, care izvorăsc din adâncul unei inimi pline de iubire paternă, plină de afecţiune, plină de consideraţie, plină de respectul unuia faţă de celălalt, fără ca să se stingherească sau să se stânjenească vreun subiect sau vreo persoană din acestea.

4. Î.P.S. Nicolae CORNEANU, Mitropolitul Banatului

Sigur că nu cunosc toţi Oastea Domnului şi în mentalitatea multora ea apare ca ceva care nu se încadrează complet, întru totul, Bisericii. Dar, aşa cum a fost concepută ea, ca misionarism laic, cred că e nu numai utilă, ci foarte necesară, mai ales în perioada pe care o străbatem noi, când foarte mulţi creştini mărturisesc că sunt creştini, dar în comportamentul lor nu se conformează principiilor moralei creştine. De aceea, cred că e o mişcare – nu organizaţie, ci mişcare; nici eu nu am înţeles totdeauna bine acest lucru, dar e o mişcare şi e bine să rămână mişcare; o astfel de Mişcare în cadrul Bisericii este foarte utilă. Şi cred că acolo unde nu s-a putut organiza – nu e vorba de o organizaţie propriu-zisă, dar totuşi există o comunitate de credincioşi care formează Oastea Domnului – ar trebui să se creeze. Pentru că, aşa cum spuneam, necesitatea ei e foarte stringentă.

Se simte nevoia astăzi de punerea în practică a principiilor creştine. Or, Oastea Domnului, prin aparţinătorii ei, poate să determine schimbarea în comportamentul acelor creştini care se declară verbal creştini, dar nu pot demonstra acest lucru prin felul lor de a se comporta. Repet: cred că e foarte necesară Oastea Domnului astăzi. Cu o singură condiţie însă: ca fraţii ostaşi să nu se considere un grup aparte care să se izoleze, într-un fel, de restul credincioşilor din parohia căreia îi aparţin. Pentru că, din păcate, ca urmare a unor împrejurări din trecut, există această tendinţă de izolare. Or, scopul Oastei Domnului cred că ar fi acela de a-şi extinde tot mai mult sfera de activitate.

5. ÎPS Antonie PLAMADEALA, Mitropolitul Ardealului

Biserica trebuie să stimuleze evlavia şi preocuparea în cele ale credinţei, ale credincioşilor. Pentru aceasta, are ierarhia şi toate modurile cunoscute ale activităţii ei. Iată că, la un moment dat, a apărut şi Oastea Domnului printre mijloacele ei de lucrare duhovnicească. Locul şi rolul Oastei Domnului în evlavia ortodoxă a crescut de îndată ce această organizaţie a apărut. Desigur, ea a trecut prin anumite frământări, neînţelegeri, atâta vreme cât era încă o organizaţie nouă. Până când lumea s-a lămurit.

În cele din urmă, ei s-au dovedit creştini adevăraţi, în rândul creştinilor ortodocşi. Atâta vreme cât credinciosul din această organizaţie crede tot ceea ce credem noi şi face tot ceea ce facem noi, desfăşurând o activitate puternică în plus, organizaţia trebuie să se bucure de tot sprijinul nostru şi de toată iubirea.

Eu cred că participarea tuturor fraţilor din Oastea Domnului la viaţa Bisericii este esenţială. Viaţa Bisericii este îmbogăţită de creştinii adevăraţi din Oastea Domnului. De aceea eu cred că participarea Oastei Domnului la viaţa Bisericii este mare şi binevenită. Căci ei nu sunt altceva decât buni creştini ai vieţii noastre bisericeşti. Ar trebui chiar să fie cei mai buni creştini ortodocşi, să fie exemple tuturor creştinilor. Viaţa lor să fie un exemplu bun pentru ceilalţi. Mie îmi place faptul că ei se dedică cu evlavie vieţii creştine. Această evlavie vine pe lângă evlavia din biserici. E parcă mai multă evlavie în viaţa lor. Participanţi activi la viaţa tainică a Bisericii, ei sunt tot atât de activi împreună cu preoţii la săvârşirea Sfintelor Taine şi îşi duc viaţa în lumina Sfintelor Taine şi în lumina vieţii bisericeşti din parohii.

Eu mă rog pentru dânşii ca să fie modele de viaţă creştină în tot cursul vieţii lor.

Oastea Domnului păstrează valori morale incontestabile. Ea vrea să răspundă întrebărilor fundamentale ale vieţii. Viaţa nu e deloc uşoară. În primul rând, prin urmare, ele trebuiesc cunoscute şi însuşite. Trebuie să le recunoaştem în toată gravitatea lor. Astfel, viaţa morală e cel mai important lucru în viaţa noastră. Ele trebuiesc cunoscute şi trebuie să le facem punct central al vieţii noastre, şi trebuie, îndeosebi, să le tratăm cu seriozitate.

6. ÎPS Serafim JOANTA, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale si de Nord

Pentru mine, Oastea Domnului este Mişcarea duhovnicească cu cel mai mare potenţial de înnoire a Bisericii, pentru că ea se sprijină pe misionarismul laicilor. Oastea Domnului a redescoperit importanţa „preoţiei împărăteşti“, proprie tuturor celor care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, şi a pus-o în slujirea Bisericii pentru înnoirea ei. Dacă Biserica nu angajează şi pe credincioşi în misiunea ei, îi va pierde tot mai mult.

Angajarea credincioşilor în misiunea Bisericii nu este un lucru simplu. Aceştia trebuie să aparţină Bisericii, adică lui Hristos, cu care Biserica se identifică, cu toată fiinţa lor şi să aibă, de asemenea, o minimă pregătire teologică, ca să poată da seama de credinţa lor. Pericolul intervine atunci când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, şi mai cu seamă atunci când credinciosul părăseşte ascultarea şi smerenia. În istoria ei, Oastea Domnului a cunoscut şi cazuri de ostaşi care au părăsit frontul şi au trecut de partea inamicului. Dar este de-a dreptul absurd ca pentru nişte cazuri izolate să blamezi întreaga Mişcare. În ce priveşte pietismul, el este o tentaţie reală pentru orice credincios care nu este înrădăcinat în viaţa liturgică a Bisericii.

Ostaşii sunt misionarii laici ai Bisericii, de care aceasta nu se poate dispensa, mai cu seamă astăzi, în condiţiile secularizării tot mai accentuate a societăţii. Importanţa lor constă tocmai în faptul că, fiind laici, pot ajunge mai uşor decât preotul la masele de credincioşi nominali, spre a le reaprinde credinţa, îndrumându-i spre Biserică. Astfel, Oastea Domnului aduce un suflu nou de viaţă în Biserică. Ea este aluatul care poate dospi toată frământătura. Pentru aceasta slujitorii Bisericii trebuie să şi-i apropie pe fraţii ostaşi şi să-i trimită la misiune, povăţuindu-i părinteşte şi încurajându-i în toată lucrarea lor. Oastea Domnului în Biserica noastră poate fi asemănată cu mişcările harismatice din Biserica Catolică, mişcări care au salvat această Biserică şi care sunt astăzi foarte preţuite..

7. ÎPS Teofan SAVU, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Cauzele care au semnat actul de naştere al Oastei Domnului sunt prezente şi astăzi, pe alocuri în forme chiar mai acute decât în trecut. Deci existenţa continuă să fie justificată. Dacă obiectivele au fost mai mult sau mai puţin atinse trebuie judecat din interior. Căci efectele unei mişcări se apreciază mai ales prin ce lasă afară.

Ar fi edificator să cunoaştem cum se vede din interior. Nu trebuie uitat că nu este mai importantă lucrarea Oastei decât a Bisericii înseşi. Iar lucrarea Oastei trebuie să fie la vedere. Taina aparţine Duhului Sfânt, iar armătura o fac dogmele şi canoanele.

Binele scontat al existenţei Oastei nu poate fi decât rezultatul sinergiei membrilor ei cu celelalte mădulare ale Bisericii şi aceasta nu se poate fundamenta decât pe dragoste. Aici nu încap judecăţile de valoare. Cei ce sunt mai buni, iubesc mai mult pe ceilalţi, nu pe cei din „întovărăşirea“ lor, la care li se pare că au ce iubi pentru că găsesc în ei calităţile pe care le preţuiesc şi la ei înşişi. E un fel ciudat de a te iubi pe tine. Ca să-l ajuţi, trebuie să-l iubeşti pe cel care nu are calităţile tale.

8. ÎPS Bartolomeu ANANIA, Mitropolitul Vadului, Feleacului si Clujului

Eu am cunoscut Oastea Domnului nu atât ca organizaţie, ci mai mult prin intermediul unor oameni reprezentativi. Eram proaspăt intrat la Patriarhie, în toamna anului 1948; deci se instalase regimul comunist. Nu ştiu dacă la acea vreme Oastea Domnului era sau nu formal interzisă, dar ştiu că l-am cunoscut la Bucureşti pe Lascarov Moldovanu, care a fost un mare intelectual şi un mare animator al Oastei Domnului şi care, cu îngăduinţa Patriarhului Iustinian, mergea în Biserica Sf. Spiridon şi vorbea credincioşilor la anumite ore, în afara spaţiului liturgic. Aşa am luat cunoştinţă, mai mult, cu Oastea Domnului, înainte de a o cunoaşte din literatură şi din mărturii directe.

Am stat în închisoare cu oameni care făceau parte din Oastea Domnului şi care, realmente, sufereau pentru credinţă. Nu le mai ţin minte numele. În închisoare, de multe ori, stai doar câteva ceasuri cu cineva într-o celulă şi se fac schimbările.

În ceea ce mă priveşte, sigur că sunt un sprijinitor al Oastei Domnului şi, în sensul creştin al cuvântului, sunt mândru că am intervenit de mai multe ori în favoarea ei. Pentru că Oastea Domnului a fost şi se găseşte încă sub semnele unor controverse din partea unora care n-o înţeleg suficient. Care mai mult se tem de ea decât o iubesc. Aşa încât şi în Sf. Sinod am pledat pentru ca Oastea Domnului să funcţioneze sub umbrela ocrotitoare, sub binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, am intervenit ca săptămânalul «Iisus Biruitorul» să poată apărea cu binecu­vântarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Totodată, am încurajat şi activitatea părintelui Vasile Mihoc, admirabilul profesor de Noul Testament de la Facultatea de Teologie din Sibiu, cel care este, într-un fel, duhovnicul şi îndrumătorul Oastea Domnului.

Am cunoscut pe conducătorii Oastei Domnului la câteva şedinţe pe care le-am avut, în special când s-a ivit grupul dizident al lui Suciu, şi am intervenit puternic să despărţim apele. Pentru că, la un moment dat, din cauza grupului Suciu începuse să se creeze o stare de confuzie. Şi eu am fost întotdeauna de principiul că un dialog real între două sau mai multe entităţi se face numai pe baza unor identităţi precise, bine definite.

Aşa încât, din oficiul şi răspunderea pe care le am, încurajez activitatea fraţilor ostaşi, sunt în legătură permanentă cu ei, îi văd şi în timpul anului, nu numai când vin cu grămada să mă colinde de Crăciun – vin câte 120 – 140 şi îmi face foarte-foarte mare plăcere să îi văd. Oameni liniştiţi, cumsecade şi care îşi propun, prin liber-consimţământ, să ducă o viaţă creştină mai elevată, mai controlată, şi deci călăuzitoare către mântuire.

9. PS Daniil Partosanul, Episcop de Dacia Felix

Eu am crescut în familie şi în adunări ale Oastei Domnului, în localitatea Hăţă­gel, comuna Densuş, în Ţara Haţegului, judeţul Hunedoara. Nu voi putea uita niciodată adunările şi cântările Oastei Domnului, rugăciunile şi lacrimile din adunările Oastei Domnului, predicile şi cuvântările pline de har, de foc şi de căldură duhovnicească ale fraţilor ostaşi, unii, sau mai mulţi dintre ei, trecuţi la cele veşnice. Mi-aduc aminte cum, în ascuns, mergeam şi frecventam adunările Oastei Domnului, fie în satul meu, fie în alte sate, fie în alte părţi. Am avut ocazia şi fericirea să-l cunosc pe fratele Traian Dorz, şi, în casa frăţiei sale de la Livada Beiuşului, într-o seară târzie de aprilie, să depun legământ în Oastea Domnului.

Am fost la multe adunări ale Oastei Domnului şi, pentru mine personal, Oastea Domnului a fost o treaptă foarte importantă înspre monahism.

Oastea Domnului – trebuie să mărturisesc – este cea care mi-a pus în mână Sfânta Scriptură. Oastea Domnului este cea care m-a convins că Biserica Ortodoxă are nevoie de această Mişcare duhovnicească; cum şi Oastea Domnului are nevoie de Biserică, pentru că Oastea Domnului nu este decât o expresie, o încercare de exprimare a creştinismului primar, în vremea noastră şi pentru vremurile noastre.

10. PS Lucian Mic, Episcopul Caransebesului

Oastea Domnului este o Mişcare de revigorare a vieţii morale a Bisericii Ortodoxe. Aşa a fost concepută şi cred că rolul ei este esenţial, mai ales astăzi, când fiecare dintre noi citim şi auzim Cuvântul lui Dumnezeu mai mult sau mai puţin, dar, de practicat, de pus în aplicare învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, din ce în ce mai puţini creştini o fac. Oastea Domnului are rolul esenţial de a-i impulsiona pe ceilalţi credincioşi ai Bisericii noastre în păstrarea vieţii autentice, în duhul Evangheliei lui Hristos.

Fiecare parohie sau preoţii parohi ar trebui să acorde cea mai mare atenţie Mişcării Oastei Domnului. Sigur, unii dintre preoţi sunt mai activi, iar unii sunt, din păcate, destul de pasivi. Nu numai în privinţa Oastei Domnului, ci în cele mai multe privinţe sunt destul de pasivi. Cei care sunt activi totuşi sigur că au grijă ca cei din Oastea Domnului să facă o misiune autentică. Eu cred că parohia sau preotul paroh, consiliul parohial, comitetul parohial, poate să colaboreze extraordinar de bine cu fraţii ostaşi din parohie sau care vizitează parohia, din când în când, în cadrul misiunii pe care o fac în diferite parohii şi care este deosebit de benefică. Însă cred că nu se „profită“ – dacă pot să zic aşa – de acest lucru. Am putea face mult mai mult dacă am fi, din nou zic, uniţi. În dragoste. Preot, consiliu parohial, comitet parohial, fraţii din Oastea Domnului, tinerii dintr-o parohie. În fiecare parohie cred că există tineri care doresc să slujească lui Dumnezeu şi cred că a antrena cât mai multe persoane în viaţa duhovnicească, pastorală a unei parohii ar fi doar spre folosul parohiei respective şi al Bisericii în general.
O colaborare strânsă i-ar ajuta pe mulţi credincioşi să se apropie de Biserică şi să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Dar separarea aceasta: noi facem programul nostru, tinerii se organizează în Liga Tineretului, în A.S.C.O.R., în altă ligă studenţească şi aşa mai departe, toate separările acestea nu ştiu dacă duc la cel mai bun rezultat. Eu am mai stat de vorbă şi am avut chiar în toamna anului trecut o întâlnire cu tinerii din toate protopopiatele şi din toate asociaţiile de tineret. Inclusiv din Oastea Domnului. Şi le-am cerut, într-un fel, sau i-am rugat, să încerce să se apropie unii de alţii, să colaboreze, să se viziteze, să se roage împreună, să facă misiune împreună. Dar, din păcate, vă spun, au promis… dar de făcut, n-au făcut aproape nimic. Şi cred că studenţii, A.S.C.O.R.-ul, studenţii teologi, Liga Tineretului, cu fraţii ostaşi, şi mai ales cu cei tineri, ar putea să facă corp comun pentru consolidarea vieţii duhovniceşti. Pentru că avem acum toate posibilităţile, precum am zis, de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, de a-l citi, avem cărţi puse la dispoziţie, reviste… Cuvântul lui Dumnezeu se propovăduieşte, dar de înfăptuit… mai greu. Aproape că nu ne mai interesează înfăptuirea sau punerea în aplicare a Cuvântului lui Dumnezeu. Cred că ar trebui să fie o mişcare de tineret unitară în viaţa comunităţii. Pentru că parohie ce înseamnă? Nu înseamnă ceva difuz, aşa, o adunătură de oameni, ci o comunitate în care să se cunoască fiecare. Preotul să-şi cunoască enoriaşii, consiliul parohial să participe efectiv la viaţa Bisericii, nu să fie nişte oameni care numără banii sau sunt pur administratori şi cu asta am încheiat. Biserica este o instituţie divino-umană, nu este numai instituţie omenească, o instituţie ca oricare alta. Mă duc la parohie ca şi cum m-aş duce la primărie. Mă duc la biserică să îndeplinesc serviciul religios: o cununie, un botez, un parastas şi cu asta am încheiat. Biserica este mai mult decât o instituţie socială şi omenească, pământească. Mântuitorul a fost Persoană divino-umană şi Biserica, prin urmare, este la fel. Şi tare mă tem că Biserica a devenit – sau devine din ce în ce mai mult – tratată în ochii noştri ca o instituţie mai mult omenească, pământească, socială, decât dumnezeiască.

11. PS Visarion, Episcopul Tulcei

Privită de la Centru, din Sibiu, Oastea Domnului apare ca o mişcare de renaştere spirituală a neamului românesc şi ca o sursă de energie vitalizatoare pentru Biserica noastră strămoşească, în lucrarea ei de sfinţire şi de conducere a credincioşilor spre zările Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca episcop-vicar la Sibiu, unde se află şi Sediul Central al Oastei Domnului, am putut cunoaşte la faţa locului rolul deosebit al acestei Mişcări în viaţa de credinţă şi har a Bisericii şi importanţa pe care o are pentru credincioşi misionarismul laic al membrilor ei. Pot spune că de aici Oastea Domnului se vede în toată plenitudinea ei ca un factor de evlavie şi de trăire în sfinţenie a adevărurilor de credinţă ortodoxă.

Aş caracteriza Oastea Domnului, în primul rând, ca un regiment de avangardă al marii oşti creştine a Bisericii în lupta ei cu păcatul, cu imoralitatea şi cu indiferentismul religios.

Apoi, ca o mişcare de întoarcere la matca sănătoasă a Bisericii primare, în care rugăciunea, meditaţia, citirea Sf. Scripturi, participarea la Sf. Slujbe şi filantropia alcătuiau piatra de temelie a acesteia.

Apoi ca un auxiliar al Bisericii în care duhul misionar se regăseşte perfect întru împreună lucrare a ierarhiei, a clerului şi a poporului lui Dumnezeu întru instaurarea Împărăţiei Cerurilor pe acest pământ.

Toate acestea consider eu că sunt notele esenţiale ale acestei Mişcări iniţiate în cadrul Bisericii de către Părintele Iosif Trifa, cu binecuvântarea Mitropolitului Nicolae Bălan, pentru a o sprijini în lucrarea ei misionară, culturală şi filantropică, lucru pe care-l face şi astăzi din plin.

12. PS Nicodim, Episcopul Severinului si Strehaiei

Oastea Domnului este o asociaţie care a avut o lucrare foarte bună în Biserica noastră. Nu ştiu dacă vreo asociaţie, vreo fundaţie cu scop spiritual va reuşi să realizeze ceea ce a realizat, pe plan duhovnicesc, Oastea Domnului, de la înfiinţarea ei şi până în prezent.

Am cunoscut Lucrarea Oastei Domnului încă din perioada comunistă, în Drobeta Turnu-Severin. Pe când eram elev la liceu. I-am apreciat, i-am considerat pe ostaşi ca fiind asemenea primilor creştini, despre care citeam în vremea aceea în anumite romane spirituale precum „Cetatea blestemată“, „Fabiola“ sau alte scrieri de acest gen.

13. PS Gurie, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei

Oastea Domnului este o mişcare ce doreşte a da mai multă vigoare angajamentului creştin al ortodo­xului contemporan. Ea păstrează identitatea creştin-ortodoxă, în măsura în care rămâne în Biserica Ortodoxă. În clipa în care s-ar desprinde, şi-ar pierde identi­tatea, amalgamându-se în iureşul nenumăratelor confesiuni care pretind că-L vestesc pe Hristos, dar care înţeleg să o facă într-o manieră extrem de diferită de aceea în care o face Biserica Ortodoxă. Oastea Domnului este, aşa precum îi spune şi numele, o „armată“, o înrolare sub steagul lui Hristos. Ea înseamnă practicarea cu consecvenţă a virtuţilor creştine; înseamnă a depune un legământ de la care, dacă ulterior abjuri, demonstrezi a fi trădător al lui Hristos. Oastea Domnului înseamnă să vrei să calci viguros pe cărările Bisericii şi ale misiunii creştine.

Din păcate, în perioada comunistă, activitatea acestei Mişcări a fost interzisă, şi aceasta pentru că statul ateu era deranjat de orice activitate misionară a Bisericii, şi astfel a vrut să amputeze acest braţ misionar extrem de activ al Bisericii Ortodoxe. Aşa că, în timpul prigoanei, în clandestinitate, Mişcării nu i s-a dat posibilitatea de a prospera, ci doar a supravieţuit. Acum este timpul fertilităţii, al prospeţimii, al activităţii misionare. Acum este şansa ei. Ştiu că, în comunism, ostaşii care s-au îndârjit să-şi proclame propria identitate sau măcar să se comporte conform crezului lor, participând la adunări, aveau multe de suferit de pe urma aceasta. Poate ar trebui chiar scris un volum despre persecuţiile pe care le-a îndurat Mişcarea în timpul clandestinităţii şi despre modul minunat în care a lucrat Dumnezeu în viaţa ostaşilor în această perioadă. Este bine să profităm de ostaşii mai în vârstă, care încă trăiesc şi cunosc bine această perioadă, pentru ca să imortalizăm în scris memoriile lor, pentru a atenţiona generaţiile viitoare cât de greu a fost proclamată credinţa şi dusă mai departe în anumite epoci istorice, şi cât de uşor ne lepădăm de ea noi astăzi, devenind indiferenţi din punct de vedere religios, într-o epocă de libertate.

14. PS Gherasim Putneanul, Episcopul Radautilor

Oastea Domnului este, după mine, aşa după cum, de altfel, se şi intitu­lează, o asociaţie de credincioşi care caută să fie cât mai aproape de învăţă­tura Mântuitorului; să practice, mai bine-zis, învăţătura Mântuitorului. După câte ştiu eu, ei se feresc de a lua parte la diferite jocuri care duc la rău, la diferite tentaţii din acestea, şi e un lucru îmbucurător. Adică, ei vor să trăiască viaţa primilor creştini, aşa după cum citim în Faptele Apostolilor, când creştinii se adunau şi se făcea frânge­rea pâinii, adică Liturghia de astăzi. Şi centrul adunării lor era Sfânta Litur­ghie. La început, după cum ni se relatează în Faptele Apostolilor, această frângere a pâinii se făcea seara. Din anumite motive binecuvântate, Biserica a decis ca această cină, adică această Liturghie, să se facă dimineaţa (pentru a putea creştinii să se împăr­tăşească pe nemâncate). Aşa au stabilit-o Sfinţii Părinţi. Pentru a putea regle­menta toată învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor de mai târziu, în Biserică au fost cele şapte Sinoade Ecumenice, plus sinoadele locale, care au stabilit prin canon ceea ce trebuie să urmeze fiecare. Din cât cunosc eu din practica Oastei Domnului, membrii ei sunt nişte creştini doritori de a păzi Cuvântul Domnului şi de a creşte chiar pe fiii lor pentru adevărata viaţă creş­tină. Şi e un lucru foarte îmbucurător, mai ales astăzi, când tineretul, dar şi ceilalţi, caută, prin atâtea şi atâtea feluri de manifestare – împrumutând de la diferite popoare fel de fel de cântece, jocuri care sunt departe de viaţa creştină – să-şi „trăiască viaţa“. Pe când Oastea Domnu­lui este acea parte din omenirea noastră, din creştinii noştri care vor să trăiască exact viaţa aceasta lăsată de Mântui­torul, de Sfinţii Apostoli şi de Sfânta Tradiţie. Cam acestea aş putea spune în legătură cu ceea ce văd şi simt la această Oaste a Domnului.

15. PS Ioachim Bacaoanul, Episcop vicar al Episcopiei Romanului

În ceea ce priveşte Mişcarea Oastea Domnului, eu cred că este un lucru util şi necesar în Biserica Ortodoxă, mai ales în contextul timpului pe care-l trăim. Cunosc Oastea Domnului încă din tinereţe, datorită faptului că în jurul Romanului, într-unul din satele din jurul celui în care sunt născut eu (Stăniţa – Neamţ, n. n.), au fost ostaşi ai Domnului, care aveau legătură chiar apropiată cu membri din familia mea. De aceea, am luat contact cu cântările lor, cu Mişcarea lor, cu felul lor de gândire, încă din tinereţile mele. Am părăsit însă destul de repede satul natal. La 14-15 ani am plecat la mănăstire. Acolo, la mănăstirea Sihăstria, am avut din nou prilejul să mă întâlnesc cu pelerini din Oastea Domnului, care veneau din toate colţurile ţării – mănăstirea Sihăstria fiind una dintre mănăstirile cele mai spirituale din Moldova şi din Biserica Ortodoxă Română, în general, adunaţi fiind acolo atâţia părinţi duhovniceşti. Părintele Cleopa, părintele Paisie, părintele Ioil şi, după aceea, mai târziu, părintele Ioanichie – şi toţi ceilalţi – erau şi ei primitori şi ascultători ai celor care veneau din partea Oastei Domnului. Şi în noul context mănăstiresc al anilor ’70 am avut cunoştinţă, din nou, de fraţii de la Oastea Domnului care, din păcate, pe vremurile acelea, erau în ilegalitate. După aceea, bineînţeles, au venit anii de seminar, care ne-au dat un fel de dezechilibru în privinţa Oastei Domnului, prin faptul că, în învăţământul de pe atunci, scolastic, exista şi un fel de doctrină împotriva Oastei Domnului. Deoarece Oastea Domnului era desfiinţată abuziv pe vremea aceea. Ei bine, după schimbările politice din România, Oastea Domnului şi-a reluat mersul ei. În ceea ce mă priveşte, cunosc mai puţin din programul şi misiunea Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, întrucât eu am plecat din ţară imediat după anii ’90, la Paris, şi am revenit în anul 2000. Deci nu am ştiut decât după 2000 de toată activitatea şi misiunea Oastei Domnului. Mai ales că am avut prilejul fericit să primesc cu regularitate ziarul «Iisus Biruitorul». Dar ceea ce pot să spun personal e că am avut întotdeauna o simpatie faţă de Oastea Domnului.

16. PS Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului

Eu am cunoscut Oastea Domnului prin 1932-1933, în comuna natală, Munteni-Buzău (judeţul Ialomiţa), printr-un un ostaş muntean de pe la Bujioriu (Buzău) – Gavrilă îl chema – care, până să intre în Oastea Domnului, căzuse în patima beţiei, a alcoolului. Intrând în Oastea Domnului însă, a devenit un adevărat credincios, un făcător de bine şi un propo­văduitor. Între cei pe care şi i-a apropiat de el m-a găsit şi pe mine, în vârstă de 16-17 ani şi, din convorbirile cu el, din cărţile pe care i le ceream, s-a născut dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aici s-a născut hotărârea pentru drumul vieţii monahale. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi părinţii nu mă lăsau, am plecat de acasă, fără acte, împreună. Gavrilă m-a prezentat la un părinte – Iftimie – de la Ciolanu, pe care-l cunoştea el. I-a spus, printre altele, că nu am acte. Apoi, părintele Iftimie m-a prezentat la stareţ. Această dragoste faţă de Dumnezeu m-a făcut ca – deşi în familia noastră nu se minţea – de data asta, atunci când a întrebat stareţul dacă am acte, să îi spun că am. După două săptămâni, am fost poftit să aduc actele la cancelarie. A trebuit să plec după ele. Părinţii nu au voit să-mi dea actele. Cât am stat acolo, un părinte din mănăstire mi-a spus: „Dacă vrei să te duci la mănăstire şi să faci treabă, să ai o meserie.“ Eu am pus la inimă sfatul părintelui şi, ajuns acasă, am învăţat tâmplăria. În primăvara anului 1934, împreună cu un alt prieten din sat, am bătut la porţile Sfintei Mănăstiri Cernica. Acolo am fost primiţi. După aceea, m-am întors acasă şi mi-am luat cele necesare. De data aceasta părinţii, chiar dacă nu din toată inima, au consimţit să plec. Mama mi-a dat tot ce-mi trebuia… Aş putea să spun că am plecat înzestrat ca o fată de acasă, cu tot ce trebuie.

În mănăstirea Cernica – aşa a dat Dumnezeu – stareţul m-a dat la seminar. Am făcut acolo şapte clase. După aceea s-a închis seminarul. Atunci am făcut încă un an la seminarul din Fundeni (Bucureşti), după care am făcut facultatea la Bucureşti. De acolo am fost instalat la Căldăruşani, apoi, cu rânduială dumnezeiască, am fost chemat la treapta aceasta a arhieriei. Am stat patru ani de zile la Galaţi. De la Galaţi am fost poftit aici (la Vâlcea), unde mă aflu din 1975.

Prin urmare, aşa am cunoscut eu Oastea Domnului.

17. PS Vasile Somesanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei

Am cunoscut Lucrarea încă din primii ani de studenţie. Fiind în Cluj – sigur, Clujul era şi este un centru în care există interes pentru viaţa spirituală – am cunoscut pe unii dintre membrii marcanţi ai Oastei Domnului din perioada aceea, respectiv, acum mai bine de 25 de ani. Nu m-am încadrat într-o organizaţie a Oastei, însă am avut mereu discuţii frumoase cu unii dintre credincioşii care frecventau Oastea Domnului. Mai mult, în perioada aceea, legătura noastră era prin intermediul fratelui Valentin Penţa, un frate cu un handicap locomotor, însă cu un suflet şi o putere spirituală deosebită, care antrena lângă patul lui de suferinţă toate forţele… Şi era vizitat, de multe ori, de Traian Dorz – l-am întâlnit pe Traian Dorz la fratele Valentin – şi de mulţi din cei care se află încă în conducerea Asociaţiei Oastea Domnului. După aceea, ca preot la Calvaria, în Mănăştur, chiar în primul an în care am început să funcţionez acolo, în 1977, m-am reîntâlnit cu Oastea Domnului. În perioada aceea, desigur, Oastea nu era destul de bine înţeleasă – şi chiar era interzisă – însă cu binecuvântarea Î. P. S. Arhiepiscop Teofil, la biserica noastră, la Mănăştur, în Calvaria, fraţii ostaşi aveau dreptul să se întâlnească după masa şi să-şi desfăşoare activităţile lor specifice. Tot la noi, la biserică, după un timp, a slujit părintele Iosif Ungur, care era cu o mare-mare deschidere spre Lucrarea Oastei Domnului.

Am ţinut mereu legătura cu unii credincioşi care erau, aşa cum am spus, membri importanţi ai Oastei Domnului: fraţii Sătmar, Bogdan… Am fost solicitat, am făcut şi servicii în familiile lor (spovedanii, botez, cununie)… A fost întotdeauna, între noi, o legătură sufletească… Nu m-am încadrat aşa, oficial, în Oastea Domnului, dar am avut întotdeauna deschidere în privinţa aceasta.

august 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
Categorii
Video
Colecţia Isus Biruitorul
Lumina de la Certege

Calendar
Icoana Zilei
Sinaxar
Biblioteca
Vă recomandăm
Medalia Oastei